Tata era rege din neam de regi. Era scund, ca mai toţi dintre noi, şi spătos ca un taur. S-a căsătorit cu mama la jurămintele preotesei că o să poarte rod în pântece, pe vremea când ea împlinise paisprezece ani. A fost o partidă bună: era singură la părinţi şi averea tatălui ei avea să fie moştenită de bărbatul ei. N-a aflat decât la nuntă că era sărăcuţă la minte. Tatăl ei ţinuse morţiş să nu-şi dea vălul jos până la ceremonie, iar tatăl meu i-a făcut pe plac. Dacă era hâdă, avea oricum la îndemână sclave şi paharnici tineri. În clipa în care i-au scos în sfârşit vălul, se zice că mama ar fi zâmbit. Aşa au ştiut că era cam prostuţă. Miresele nu zâmbeau. Când am venit pe lume, băiat fiind, tata m-a smuls din braţele mamei şi m-a dat unei doici. Moaşei i s-a făcut milă de ea şi i-a dat să ţină o pernă în loc. Mama a strâns-o cu drag. Nu părea să-şi fi dat seama de schimbare. Curând, ajunsesem o dezamăgire pentru tata: eram mic şi plăpând. Nu eram iute de picior. Nu eram tare. Nu puteam să cânt. Măcar nu eram bolnăvicios, atâta lucru de laudă se putea zice. Frigurile şi spasmele care-i chinuiau pe cei de-o seamă cu mine păreau să mă ocolească. Tata a devenit bănuitor. Eram vreo făptură necurată cu chip de copil, de pe alte tărâmuri decât cel al oamenilor? Mă tot privea chiorâş. Îmi tremura mâna simţindu-i privirea aţintită asupra mea. Iar mama îşi vărsa vinul pe ea. Am cinci ani la vremea când vine rândul tatei să ţină jocurile. S-au adunat oameni de departe, din Tesalia şi Sparta, iar cu aurul lor ne-am umplut din belşug hambarele. O sută de slugi au trudit douăzeci de zile la rând, bătătorind făgaşul pentru alergări şi curăţându-l de pietre. Tata e hotărât să ţină cele mai măreţe jocuri din vremea sa. Cel mai bine îmi amintesc alergătorii, trupurile maronii ca nucile, unse cu ulei, încălzindu-se pe câmpul de întreceri, în soare. Se amestecă bărbaţi spătoşi, tineri şi băietani spâni, cu pulpe groase, musculoase. Taurul a fost jertfit, vărsându-şi ultima picătură de sânge în praf şi în cupele pământii de bronz. Şi-a dat viaţa fără zbucium, semn bun pentru jocurile ce ne aşteaptă. Alergătorii s-au strâns în faţa podiumului unde stăm noi, tata şi cu mine, înconjuraţi de trofeele pe care le vom înmâna câştigătorilor. Sunt vase de aur pentru amestecat vinul cu apă, trepiede din bronz bătut, suliţe din lemn de frasin cu vârful din fier scump. Însă adevăratul trofeu se află în mâinile mele: o coroană de frunze de un verde pal, proaspăt tăiate, pe care le-am lustruit cu degetul mare până au căpătat luciu. Tata mi-a dat-o cu inima îndoită. Ca să se liniştească îşi spune că nu trebuie decât s-o ţin. Mai întâi aleargă băieţii cei mai mici, care aşteaptă târşâindu-şi picioarele în nisip ca preotul să le facă semn din cap. De-abia au prins să crească, oscioarele ascuţite ca fusul le ies prin pielea întinsă. Privirea îmi e atrasă de un creştet bălai printre zeci de coame brune ciufulite. Mă aplec puţin ca să văd mai bine. Îi luceşte părul ca mierea în soare, iar între bucle, sclipiri de aur – cununa unui prinţ. E mai scund decât restul, încă păstrând rotunjimile copilăriei, spre deosebire de ceilalţi. Părul lung, legat cu o panglică de piele, pare să-i ardă pe pielea smeadă, dezgolită a spatelui. Când se întoarce, are un chip serios, de om mare. Preotul izbeşte pământul, iar el ţâşneşte în faţă, depăşind trupurile îndesate ale băieţilor mai mari. Se mişcă fără efort, de-i sfârâie călcâiele roz ca nişte limbi ce ling pământul. Câştigă. Privesc cum tata ridică cununa din poala mea şi i-o pune pe cap; frunzele par aproape negre în părul său bălai. Tatăl său, Peleu, vine să-l ia, zâmbind cu mândrie. Regatul lui Peleu e mai mic decât al nostru, însă se zvoneşte că nevasta lui e zeiţă, iar supuşii îl iubesc. Şi tata îi urmăreşte cu pizmă. El are o nevastă proastă şi un fiu prea mocăit ca să fie primit în întrecerile de alergări, nici măcar în grupul celor mai mici. Se întoarce spre mine.