OMUL era înalt şi atât de slab încât părea mereu văzut din profil. Avea pielea smeadă, oasele proeminente, iar ochii îi ardeau cu foc nestins. Purta sandale de păstor şi tunica vineţie îi cădea pe trup ca veşmântul acelor misionari care, din când în când, vizitau satele din sertón – numele vastelor podişuri înalte din Nord – botezând copii cu nemiluita şi cununând perechi de concubini. Era cu neputinţă să-i afli vârsta, obârşia, istoria, dar avea ceva pe faţa lui liniştită, în obiceiurile-i frugale, în neclintita lui seriozitate, ceva ce îi atrăgea pe oameni încă înainte ca el să le dea sfaturi. Apărea pe neaşteptate, la început singur, întotdeauna pe jos, învăluit în colbul drumului, la un anumit număr de săptămâni sau de luni. Silueta lui lungă se decupa în lumina asfinţitului sau a primilor zori, pe când străbătea unica stradă a aşezării, cu paşi mari, zoriţi parcă. Înainta hotărât printre capre cu clopoţei la gât, printre câini şi copii ce îi făceau loc privindu-l curioşi, nerăspunzând la salutul femeilor care îl cunoşteau deja şi îi făceau mici plecăciuni dând zor apoi să-i aducă ulcele cu lapte de capră şi străchini cu păsat – tarinha – şi fasole. Dar el nu mânca şi nu bea până nu ajungea la biserica satului, să se încredinţeze încă o dată, o dată şi de o sută de ori, că aceasta era povârnită, cu zugrăveala ştearsă, cu turlele crăpate şi pereţii găuriţi, cu duşumelele desfundate şi altarele măcinate de cari. Chipul i se întrista atunci, cu toata durerea unui băjenit căruia lunga secetă i-ar fi ucis fiii şi animalele, l-ar fi lipsit de orice bunuri pe lumea asta şi l-ar fi alungat din casă, de lângă oasele morţilor săi, silindu-l să fugă, să tot fugă fără ţintă. Uneori plângea, şi plânsul îi aţâţa văpăi cumplite în focul negru al ochilor. Apoi se ruga. 

Dar nu cum o fac bărbaţii şi muierile: el se întindea pe brânci pe pământul gol sau pe pietre sau pe dalele ştirbe, cu faţa spre locul unde era sau fusese sau ar fi trebuit să fie altarul, şi aici se ruga îndelung, uneori în tăcere, alteori cu glas tare, o oră, două ore, în mijlocul respectului şi al admiraţiei celor din jur. Recita Crezul, Tatăl Nostru, Ave Maria, cele de toţi cunoscute, dar şi alte rugăciuni nemaiauzite, pe care însă lumea a început să le ţină minte de-a lungul zilelor, lunilor, anilor. — Unde e părintele paroh? îl auzeau întrebând, de ce nu se află aici păstorul turmei sale? Căci lipsa preotului la sate îl amăra tot atât cât ruina lăcaşelor Domnului. Abia după ce îi cerea iertare Bunului Isus pentru starea jalnică în care îi găsise casa, primea câte ceva de mâncat şi de băut, nu mai mult decât un dumicat din ceea ce oamenii se grăbeau să-i pună înainte chiar şi în anii de grele lipsuri. Se îndupleca să doarmă sub un acoperiş, în vreuna dintre locuinţele puse de localnici, sertaneros, la dispoziţia sa, dar rareori a fost văzut lungit în hamacul, culcuşul ori pe salteaua celui ce-l adăpostise. Se trântea pe jos, fără pătură, şi, odihnindu-şi capul cu plete clocotitoare, negre ca pana corbului, pe braţul îndoit, dormea câteva ore, mereu puţine, încât era ultimul ce lipea geană de geană, iar când păstorii şi văcarii ieşeau la câmp cu noaptea în cap, îl şi vedeau muncindu-se să repare de unul singur pereţii sau acoperişul bisericii.