— Am stabilit o întâlnire cu el. Spusese asta ca şi cum s-ar fi pregătit să meargă la dentist, la psihoterapeut sau la vânzătorul acela insistent de frigidere care le promisese ei şi lui Walter rezerve permanente de lapte rece, legume proaspete şi brânză nealterată dacă vor cumpăra modelul acela nou-nouţ. Walter ştergea vasele privind distrat prosopul pe care era imprimată imaginea unui pui galben care ţinea o umbrelă. Nu o contrazise. Apetitul lui Walter Archer pentru logică şi capacitatea lui de a lăsa mereu raţiunea să triumfe confirmau buna judecată a Royei. În fond, nu se măritase ea cu un om care era raţional şi, slavă Domnului, incredibil de înţelegător? 

Nu renunţase ea, până la urmă, la a se mărita cu băiatul acela pe care îl cunoscuse cu atâtea zeci de ani în urmă în mica librărie din Teheran, legându-şi în schimb viaţa de acest monument de stabilitate originar din Massachusetts? De acest Walter. Care mânca aproape în fiecare zi la micul dejun un ou fiert tare – şi care i-a spus, în timp ce ştergea vasele: 

— Dacă vrei să-l vezi, ar trebui să faci asta. Mi se pare că nu prea ai fost în apele tale în ultima vreme. Roya Archer se putea deja considera aproape în întregime americancă, nu doar în urma căsătoriei, ci şi datorită faptului că locuia în Statele Unite de peste cinci decenii. Îşi amintea o copilărie petrecută pe străzile încinse şi prăfuite ale Teheranului, jucând leapşa cu sora ei mai mică, Zari, dar viaţa ei de acum era atent împrejmuită în New England. Alături de Walter. O vizită la un magazin cu doar o săptămână în urmă – pentru a cumpăra agrafe de birou! – şi totul s-a dat peste cap. S-a trezit, din nou, absorbită în anul 1953. În cinematograful Metropole, aflat în mijlocul celui mai mare oraş din Iran, în vara aceea zbuciumată. Canapeaua roşie şi circulară din hol, deasupra căreia cristalele candelabrului licăreau ca nişte lacrimi durdulii, fumul de ţigară care plutea în fuioare. O condusese pe scări în sus, în sala de cinema, iar acolo, pe ecran, nişte vedete cu nume străine se îmbrăţişau. După film, se plimbase cu ea în lumina apusului de vară. Cerul era de culoarea lavandei, cu nişte straturi violet atât de diferite între ele, încât păreau imposibile. 

O ceruse în căsătorie lângă tufa plină de iasomie. Vocea îi tremura atunci când i-a rostit numele. Şi-au trimis nenumărate scrisori de dragoste, şi-au plănuit căsătoria. Dar la final, nimic. Viaţa a tras de sub ea tot ceea ce plănuiseră. Nicio grijă. Mama Royei spunea mereu că soarta ne este scrisă în frunte încă de la naştere. Nu poate fi văzută, nu poate fi citită, dar e scrisă acolo cu cerneală invizibilă, iar viaţa o urmează întocmai. Indiferent ce s-ar întâmpla. Şi-l scosese pe băiatul acela din minte timp de câteva decenii; Avea o viaţă de construit, o ţară de cunoscut. Walter. Un copil de crescut. Băiatul acela din Teheran putea