Italienii nu sunt o rasă, ci o colecţie de popoare. Când se gândesc la ei şi la cei din jur, se consideră mai întâi şi mai întâi de toate romani, milanezi, sicilieni sau florentini, şi abia apoi italieni. Prea puţine lucruri leagă cu adevărat Torino cu Bari sau Napoli cu Trieste, exceptând autostrada, reţeaua de căi ferate şi Biserica Catolică. Regiunile Italiei sunt foarte diferite între ele, iar regionalismul adânc întipărit este cât se poate de înţeles, ţinând seama că Italia există ca naţiune abia de la 1861, înainte de care în Peninsulă coexistau câteva state independente. Procesul de unificare a pretins un exerciţiu abil de cârpăceală geopolitică, iar politicienii de frunte ai vremii au fost perfect conştienţi de greutăţile care aveau să vină. „În sfârşit, am făcut Italia; ne mai rămâne să-i facem pe italieni”, a spus Massimo D’Azeglio. Dacă ar mai fi în viaţă, ar mai lucra şi acum la proiectul său. Din când în când, italienii se străduiesc din greu să se comporte ca o naţiune şi fac mari eforturi să fie naţionalişti, spre exemplu când echipa de fotbal a Italiei se descurcă bine la Campionatul Mondial sau Ferrari câştigă de două ori la rând Campionatul Mondial de Formula 1. Dar italienii se simt foarte italieni departe de Italia: într-o gelaterie din Melbourne, într-o mină belgiană sau la un meci de fotbal (european) în Statele Unite. O lipsă de încredere superficială, de fapt, deoarece toţi italienii sunt convinşi că ei fac totul „mai bine”. Mândria lor naţională puternică rămâne de obicei ascunsă, dar poate ieşi la suprafaţă ocazional. Odată chiar s-a stârnit un val de indignare când, într-un prim-plan, înaintea unui meci de fotbal interţări, s-a putut observa la televizor că nici un jucător din echipa italiană (giuvaierul coroanei naţionale) nu cânta imnul naţional; s-a dovedit că nu ştiau versurile. Atunci au căzut în dizgraţie şi au fost supuşi unor critici intense, până când un jurnalist sportiv a atras atenţia că nici restul italienilor nu prea cunosc imnul. De atunci, canalele de televiziune s-au străduit să remedieze situaţia, difuzându-l cât mai des în programele lor, cu tot cu subtitrare. Absenţa sentimentelor naţionaliste făţişe are efectul ei pozitiv: italienii privesc cu precauţie militarismul şi atitudinile şovine. Ştiind că mai toate disputele se pot rezolva printr-o combinaţie de compromis, spirit împăciuitor şi mită, italienii fac tot ce le stă în putinţă ca să evite orice confruntare. Puterile străine care ar intenţiona să invadeze Italia ar trebui, de fapt, să facă o ofertă înainte de a-şi pune în primejdie combatanţii. Şi chiar ar putea fi acceptată!