Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi mai provoacă greaţă. Doar mă mănâncă. Lindeni am mai tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: ouşoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianţa chiuvetei. Rămân destui şi între dinţii pieptenelui, pe care-i curăţ apoi cu periuţa de dinţi veche, cea cu coada mucegăită. N-am cum să nu iau păduchi - sunt profesor la o şcoală de periferie. Jumătate din copii au păduchi, le sunt găsiţi la începutul şcolii, la vizita medicală, când asistenta le prefiră părul cu gesturile experte ale cimpanzeilor - doar că nu crapă-n dinţi crustele de chitină ale insectelor capturate. În schimb, recomandă părinţilor o soluţie alburiu-leşioasă, mirosind a chimicale, aceeaşi pe care-o folosesc până la urmă şi profesorii. Toată şcoala ajunge în câteva zile să miroasă a soluţie împotriva păduchilor. Nu e totuşi chiar aşa de rău, măcar ploşniţe nu avem, nu s-au mai văzut de mult. Mi le amintesc şi pe-astea, le-am văzut cu ochii mei când aveam vreo trei ani, în vilişoara din Floreasca unde am locuit prin ’59-’60. Mi le arăta tata, când dădea brusc la o parte salteaua patului. Erau ca nişte bobiţe stacojii, tari şi lucioase ca fructele de pădure sau ca acele boabe negre de iederă pe care ştiam că nu trebuie să le bag în gură. Doar că bobiţele dintre saltea şi din scheletul patului fugeau repede către colţurile întunecate, atât de alarmate că mă apuca râsul. Abia aşteptam să mai ridice tata colţul greu al saltelei (când se schimbau cearşafurile) ca să mai văd animăluţele durdulii. Râdeam atunci cu atâta poftă, că mama, care mă purta cu părul mare şi tot numai buclişoare, mă lua întotdeauna-n braţe, scuipându-mă să nu mă deoache.

 Tata aducea apoi pompa de analcid şi le trăgea câte un duş urât mirositor ploşniţelor oploşite pe la încheieturile lemnăriei, de le mergeau fulgii. Îmi plăcea cum mirosea lemnul patului, brad încă mustind de răşină, îmi plăcea până şi mirosul de analcid. Apoi tata lăsa în jos salteaua şi venea mama cu cearşafurile în braţe. Când aşternea unul dintre ele pe pat, se umfla ca o gogoaşă mare în care-mi făcea o plăcere neobişnuită să mă vâr. Aşteptam apoi să se lase, încet, cearşaful pe mine, să se muleze pe corpuşorul meu, dar nu pe fiecare părticică a lui, ci desenând complicate cute şi cutişoare. Camerele erau pe atunci mari ca nişte hale, şi-n ele se tot învârteau cei doi oameni uriaşi care, nu se ştie de ce, aveau grijă de mine: mama şi tata. Dar nu-mi amintesc înţepăturile de ploşniţă. Mama-mi spunea că sunt ca nişte cerculeţe roşii pe piele, cu un punct alb în mijloc. Şi că mai degrabă te ardeau decât să te mănânce. Nu ştiu, fapt e că iau mereu păduchi de la copii când mă aplec deasupra caietelor lor, e ca o boală profesională. Port părul lung din vremea când aş fi putut deveni scriitor. Atât mi-a rămas din cariera asta, pletele. Şi helăncile pe gât, cum purta primul scriitor pe care l-am văzut vreodată şi care mi-a rămas ca o imagine, glorioasă şi de neatins, a autorului: cel din Mic dejun la Tiffany. Părul mi se-atinge mereu de cel al fetiţelor, înfoiat şi plin de panglicuţe. Pe funiile astea cornoase, semitransparente, urcă insectele. Ghearele lor au curbura firului de păr, pe care-l apucă perfect. Umblă apoi pe pielea capului, îşi lasă acolo excrementele şi ouăle. Înţeapă pielea, nevăzută de soare vreodată, de un alb imaculat, ca de pergament, şi asta le e hrana. Când mâncărimile devin cu neputinţă de suportat, dau drumul la apă fierbinte-n cadă şi mă pregătesc să-i extermin.