Deschise cât putu de încet uşa şi aprinse lumina. Odaia era caldă; mirosea a praf. Obloanele ferestrelor erau lăsate. Alături de pat se afla o masă mare de lemn încărcată cu cărţi, aproape toate noi, unele cu foile încă netăiate. De celălalt perete era rezemată o bibliotecă şubredă, făcută parcă de un amator, plină şi ea cu cărţi. — Ce ţi-ar place să ajungi? auzi glasul femeii din camera vecină. Ţi-ar place să ajungi deputat?... „E cu Arethia", îşi spuse, şi se îndreptă, în vârful picioarelor, către pat. De când se mutase alături SpiridjQn_Văd^şţra^ pătrundea cu emoţie în camera lui de hotel. Aproape în fiecare seară, Vădastra avea vizite. Pereţii erau de paiantă şi conversaţiile se auzeau în întregime. în câteva săptămâni aflase foarte multe lucruri despre Vădastra. Aflase că-şi trecuse de curând doctoratul în drept, că era directorul unui ziar, Avântul studenţesc, pe care i-l subvenţiona Prefectura poliţiei, că tovarăşul lui şi administratorul ziarului, un oarecare Voinea, fugise la Iaşi cu întreaga subvenţie a numărului următor: 50 000 de lei. Afjase^jnai_ale^;_cj:e4gbit:^e dornaişoara^Arefiua,. îi zărise de câteva ori pe amândoi. Spiridon Vădastra era un tânăr mărunţel, cu monoclu negru, cu părul ţepos şi mersul arogant, de om sigur de sine; era întocmai aşa cum şi-l închipuise Ştefan ascultându-l. Arethia părea fără vârstă: era uscăţivă, avea părul spălăcit, pomeţii obrajilor accentuat fardaţi şi buzele subţiri. Când zâmbea, închidea din cochetărie ochii. Şi de câte ori o întâlnise Ştefan pe scară, o surprinsese trăgându-şi bluza în jos, ca să i se poată contura pieptul uscat. — Eu?! răspunse Vădastra ridicând glasul. Deputat poate ajunge oricine. Şi unul ca Voinea poate ajunge deputat... — Atunci, ministru?! făcu Arethia. MIRCEA ELIADE 6 — Poate, răspunse Spiridon după o scurtă şovăială. Dar ce înseamnă să fii ministru?! Astăzi eşti şi mâine nu mai eşti. Pe urmă treci în opoziţie şi cine ştie când îţi mai vine rândul... Da, e bine să fii ministru, adăugă. Poate că am să fiu... Dar, oricum, ce contează să fii ministru, când sunt atâtea alte lucruri?!... — Ce fel de lucruri?! — Lucruri mari! exclamă Spiridon cu o stranie exaltare în glas. Lucruri pe care nu le poate face oricine. De pildă, să descoperi Polul Nord! Să nu fi fost încă descoperit şi eu să fi plecat într-o expediţie, singur, şi după ani de luptă, să-l fi descoperit!... Asta da! Ar fi vorbit toate ziarele de mine, m-ar fi invitat toţi regii la curţile lor, aş fi devenit membru al academiilor din lumea întreagă!... Şi câte altele! „îl doboară părerile de rău", înţelese Ştefan, ascultând tăcerea prelungă de alături. Ca şi atunci, în seara aceea, cândpovesîîse marea lui înfrângere din liceu: cum, în timp ce cânta Sonata Patetică pe scena Teatrului Naţional, la serbarea de sfârşit de an a liceului, cortina s-a lăsat pe neaşteptate, pentru că durase prea mult conferinţa profesorului de istorie şi trebuia redus programul cu o jumătate de oră. „Dar de ce să mă reducă tocmai pe