Introducere 

A avea niște mituri preferate e la fel de dificil ca a avea un stil preferat de gătit (în unele seri poate îți dorești mâncare thailandeză, în altele sushi, iar în altele tânjești după mâncarea cu care ai crescut acasă). Dar, dacă ar trebui să spun care sunt miturile mele preferate, probabil că ar fi cele scandinave. Prima mea întâlnire cu Asgardul și cu locuitorii lui a avut loc pe când eram copil. N-aveam mai mult de șapte ani și citeam aventurile Marelui Thor descrise de autorul american de benzi desenate Jack Kirby în poveștile ilustrate de Kirby și Stan Lee, cu dialoguri de Larry Lieber, fratele lui Stan Lee. În viziunea lui Kirby, Thor era puternic și chipeș, Asgardul un oraș SF falnic, cu clădiri impunătoare și edificii periculoase, Odin era înțelept și nobil, Loki era o creatură sardonică, purta un coif cu coarne și era răul întruchipat. L-am iubit pe bălaiul Thor, cel imaginat de Kirby, înarmat cu ciocan, și am vrut să aflu mai multe despre el. Am împrumutat un exemplar din Miturile scandinavilor de Roger Lancelyn Green, pe care l-am citit și recitit cu încântare și nedumerire: în viziunea acestuia, Asgardul nu mai era orașul futurist al lui Kirby, ci un palat viking și o mână de clădiri din pustietatea înghețată; Odin, tatăl suprem, nu mai era blând, înțelept și irascibil, ci genial, imposibil de cunoscut și periculos; Thor era la fel de puternic ca Marele Thor din benzile desenate, cu ciocanul la fel de puternic, însă… ei bine, la drept vorbind, nu era cel mai deștept dintre zei; iar Loki, fără să fie malefic, nu era tocmai o forță a binelui. Loki era… complicat. În plus, am aflat că zeii nordici au parte de propria apocalipsă: Ragnarokul, apusul zeilor, sfârșitul tuturor lucrurilor. Zeii urmau să se lupte cu uriașii gheții și aveau să moară cu toții. Ragnarokul avusese deja loc?

 Urma să vină? Nu știam pe-atunci. Nici acum nu sunt sigur. Ce-i face pe zei și pe uriașii gheții niște eroi tragici, sau niște ticăloși tragici, e faptul că lumea și povestea au un sfârșit, precum și felul în care se sfârșește lumea și în care renaște. Pentru mine, Ragnarokul a făcut ca lumea scandinavă să reziste, să mi se pară ciudat de prezentă și actuală, în vreme ce alte sisteme de credințe, mult mai bine documentate, păreau să aparțină trecutului, ca niște lucruri vechi. Miturile scandinave sunt miturile unui ținut rece, cu nopți lungi, lungi de iarnă și zile nesfârșite de vară, miturile unor oameni care nu aveau pe deplin încredere în zeii lor și nici nu-i plăceau, deși îi respectau și se temeau de ei. Din câte știm, zeii din Asgard provin din Germania, s-au răspândit în Scandinavia și apoi în colțurile de lume dominate de vikingi – în Orkney și Scoția, în Irlanda și în nordul Angliei, unde invadatorii au lăsat în urmă locuri ce poartă numele lui Thor sau Odin. În engleză, numele zeilor se regăsesc în zilele săptămânii. Îi poți întâlni pe Tyr cel fără o mână (fiul lui Odin), pe Odin, Thor și Frigg, regina zeilor, în zilele de marți, respectiv miercuri, joi și vineri1 .