A fost odată un tânăr care dorea să-şi îndeplinească Dorinţa Sufletului. Cu toate că acest început nu reprezintă ceva nou (pentru că orice poveste despre vreun tânăr, din trecut sau din viitor, va începe într-un fel asemănător), totuşi o mare parte din istorisirea despre acest tânăr şi despre ce i s-a întâmplat este neobişnuită, cu toate că tânărul respectiv n-a cunoscut-o niciodată în întregime. Povestea începe, aşa cum încep multe poveşti, în Satul Zidului. Satul Zidului se află şi azi acolo unde stă de şase sute de ani, adică pe o ieşitură de granit dintr-o mică zonă împădurită. Casele din Satul Zidului sunt pătrate şi vechi, construite din piatră cenuşie, cu acoperişuri din ardezie neagră şi cu coşuri înalte; clădirile profită de fiecare centimetru al spaţiului de pe stâncă şi se înghesuie una în alta, se caţără una peste alta, iar ici, colo, un tufiş sau un copac creşte într-o latură a unei case. Există un drum ce pleacă din Satul Zidului, o cărare bătută de vânt ce apare brusc din pădure şi pe care-s înşirate pietre şi pietricele. Dacă mergi pe ea suficient de mult spre sud şi ieşi din pădure, cărarea devine drum adevărat, asfaltat; iar de mergi şi mai departe, drumul se lărgeşte şi e plin la orice oră cu maşini şi camioane ce gonesc dintr-un oraş în altul. În cele din urmă, drumul te duce la Londra, dar Londra se află la o noapte întreagă de şofat de Satul Zidului. Locuitorii din Satul Zidului sunt oameni taciturni, ce se împart în două categorii: indivizi de baştină din Satul Zidului, tipi cenuşii, înalţi şi încăpăţânaţi că granitul pe care a fost construit satul; şi ceilalţi, cei care s-au stabilit în decursul anilor în Satul Zidului şi descendenţii lor. În vestul satului se întinde pădurea; în sud e un lac înşelător, ce pare liniştit, în care se strâng pârâurile ce se scurg de pe colinele aflate în partea de nord a Satul Zidului-ului. Pe coline se întind câmpuri pe care pasc oile. Înspre est se află altă zonă împădurită. Chiar în partea de est a satului se află un zid înalt de stânca cenuşie, de la care-şi trage numele oraşul. Zidul este vechi, construit din bucăţi grosolane, pătrate, cioplite din granit. Vine dinspre pădure şi se duce tot în pădure. Există doar o singură gaură în zid, o deschizătură lată de vreo doi metri, care se găseşte puţin la nord de localitate. Prin deschiderea din zid se poate vedea o pajişte verde, întinsă; în spatele pajiştei e un pârâu; iar dincolo de pârâu se găsesc copaci. Din timp în timp, în depărtare, printre copaci, pot fi văzute forme şi siluete. Forme înalte, ciudate, şi chestii mărunte, scânteietoare, care sclipesc şi fulgeră, apoi dispar. Deşi e o păşune foarte bună, nici unul dintre săteni nu şi-a păscut vreodată animalele pe păşunea din cealaltă parte a zidului. Nici n-a folosit-o pentru culturi. Mai mult, de sute, poate de mii de ani, oamenii au pus paznici de fiecare parte a deschizăturii din zid şi s-au străduit să nu se gândească la pajiştea aceea. Chiar şi în zilele noastre, doi săteni stau de fiecare parte a deschizăturii, noapte şi zi, în schimburi de opt ore. Ţin în mâini ciomege grele de lemn. Stau de fiecare parte a deschizăturii, pe latura dinspre oraş a zidului. Sarcina lor principală este să împiedice copiii din oraş să treacă prin deschizătură şi să pătrundă pe pajişte şi în spaţiul din spatele acesteia. Uneori sunt obligaţi să convingă vreun hoinar singuratec sau vreunul dintre puţinii vizitatori ai oraşului să nu treacă prin gaura din zid.