Primul impuls la reluarea unei lecturi este unul de verificare, în primul rând, a cărţii pe care o redeschid după douăzeci de ani – vreau să văd dacă mai rezistă exigenţelor mele critice de acum – şi, în al doilea rând, a propriei mele judecăţi de valoare şi a fermităţii temeiului meu de receptare în absolut, fiind vorba aici de poezie şi de poeţi. Reîntâlnirea e derutantă, aşa cum se întâmplă când revezi filme vechi. Pelicula se voalează în timp. Ineditul şocant al prezentului se transformă în desuetul tulburător al trecutului. Pelicula se voalează pentru că şi propria ta amintire se voalează: revezi, reciteşti, zâmbeşti cu îngăduinţă atunci când un loc anume îţi evocă o întâmplare din copilărie, de propria-ţi naivitate. Dar acea carte peste care s-a aşternut un praf subţire, întocmai ca amintirea care nu te mai zgâlţâie fizic, cum o făcuse în timpul ei real, degajă o vrajă, un parfum vag şi nu ştiu ce esenţă magică poartă în el că reuşeşte să pună acea lume la loc; toate acele lumi care se estompează într-o desuetudine derutantă, când ele îţi păreau încă atât de aproape în amintire, îşi cer cu obstinaţie dreptul de-a fi puse la loc, nu în acea lume, ci în lume, pur şi simplu. De aceea reeditarea Antimetafizicii „Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu“ mi se pare un demers cultural necesar, care îmi recompensează, hai să-i zicem, un soi de frustrare, un abur de nostalgie. Uite ce bine că mai există candoarea asta, îmi spun, copilăria asta, raiul ăsta ca un balansoar, în care credeam ca într-o păcăleală de 1 Aprilie – o antimetafizică încăpăţânându-se să confirme cu osârdie metafizica –, prinde contur fizic în dialogul dintre doi poeţi adevăraţi, şterge limitele ierarhizărilor. În Scrisorile către un tânăr poet, Rilke nu se adresează învăţăcelului său ca un caporal care-i ordonă soldatului, cum nici filozoful antic nu le vorbeşte, în dialogurile lui cu discipolii, unor surzi. E vorba de o întâlnire între un spirit emitent şi unul receptor care în mod inerent trebuie să se situeze pe aceeaşi linie de gândire cu cel care dă, pentru că, dacă primitorul nu e perfect compatibil cu donatorul, transplantul e respins, ori Aurelian Titu Dumitrescu a demonstrat prin cărţile lui că e un poet adevărat, chiar dacă scrie, vai, în spatele văzului lumii. Fac această afirmaţie pentru că trebuie să fii orb sau răuvoitor să nu vezi că Antimetafizica e o carte care mărturiseşte, este un act de comunicare dincolo de imediat, „arătarea la faţă“ a unei inspiraţii trăite simultan de doi poeţi aflaţi pe aceeaşi lungime de undă. Vorbesc despre Nichita Stănescu, nu cel mare, şi Aurelian Titu Dumitrescu, nu cel mic, ci de doi poeţi care s-au însoţit într-un moment de graţie.