Sunt deja la o asemenea vârstă şi, în plus, într-o asemenea stare de sănătate, încât ar trebui întotdeauna să mă spăl bine pe picioare înainte de a merge seara la culcare, în caz că s-ar întâmpla să mă ia ambulanța în toiul nopţii. Dacă în seara aceea aş fi consultat Efemeridele ca să văd ce se petrece pe cer, nu m-aş mai fi culcat deloc. Când colo, am dormit buştean. M-a ajutat şi ceaiul de hamei, pe care l-am băut cu două tablete de valeriană. Tocmai de aceea, atunci când am fost trezită în creierii Nopţii de bătăi repetate în uşă – agresive, irepresibile şi, de aceea, de rău augur –, nu reușeam să-mi vin în fire. Am sărit din pat şi am stat așa câteva momente, clătinându-mă pe picioarele încă amorţite de somn. Corpul îmi tremura, neputându-se smulge din inocenţa letargică pentru a se trezi la realitate. Mi s-a făcut rău şi m-am prăbuşit lângă pat, ca şi cum mă păștea un leșin. Din păcate, în ultima vreme mi se întâmplă des asta şi cauza o reprezintă Beteşugurile mele. A trebuit să mă aşez şi să repet de câteva ori: sunt acasă, e Noapte, cineva bate cu pumnii în uşă, şi abia atunci am reuşit să-mi stăpânesc nervii. Căutând pe întuneric papucii de casă, am auzit că cel care bătea încontinuu dădea acum ocol casei, mormăind în barbă. Jos, la parter, în dulăpiorul contoarelor de electricitate, am un gaz paralizant primit de la Dionizy din cauza braconierilor şi acum mi-am adus aminte de el. Am reuşit să dibuiesc în întuneric forma rece, bine cunoscută, a atomizatorului şi, astfel înarmată, am aprins lumina afară. Am aruncat o privire pe verandă prin fereastra laterală. Zăpada scârţâia şi în câmpul meu vizual a apărut vecinul pe care eu îl poreclesc Sperietoare. Îşi ţinea cu mâinile poalele cojocului vechi în care îl vedeam uneori îmbrăcat când trebăluia pe lângă casă. De sub cojoc îi ieşeau picioarele în pijama în dungi şi bocancii masivi pentru drumeţii montane.