În momentul acesta închizi jurnalul, te dai jos din pat, te duci la calculator și îți verifici e-mailurile. Cu ocazia asta descoperi că Sharon, colega ta de birou, are nevoie de contribuția ta înainte să-și trimită propunerea spre aprobare – și ar trebui să te ocupi de asta până în această după-amiază. Ceea ce înseamnă că vei petrece o bună parte din dimineață pregătind formularele pentru ea. Enervată de intervenţia ei, deschizi următorul e-mail și, cu ocazia asta, vezi că proiectul condus de tine a primit aprobarea preliminară și că ai la dispoziție 48 de ore pentru a efectua modificările finale. „48 de ore!“, spui cu voce tare. „Și eu ce-ar trebui să fac acum, să las baltă orice altceva ca să mă pot ocupa de modificările astea? Cum o să reușesc să mă încadrez în timp?“ Nanosecunda de bucurie care a urmat aflării veștii bune e spulberată de grijile legate de îndeplinirea acestei ultime sarcini apăsătoare.

 Chiar atunci, fiica ta, în vârstă de aproape patru ani, se trezește și strigă: „Mami!“ Te uiți repede la ceas; e ora 6:42. I-ai spus de nu știu câte ori să aștepte cuminte în camera ei până când te duci să o îmbrăţișezi și să o pupi, la ora șapte, dar ea continuă să nu te asculte. Frustrarea ta crește – mult prea multe cerințe, atât la serviciu, cât și acasă. Nimeni nu înțelege cât de imposibilă a devenit viața ta de când ai schimbat direcţia în carieră. Te duci în camera fiicei tale, te răstești la ea pentru că te-a strigat prea devreme și apoi mărșăluiești spre bucătărie ca să pregătești micul dejun. Întreaga dimineață e o cumplită cursă contracronometru din care nimeni nu iese câștigător. Ai fi putut să ieși pe ușă la timp dacă fiul tău, în vârstă de șapte ani, nu și-ar fi pierdut pantofii preferați. Și atunci începe cicăleala părintească: „De ce nu te încalți cu alți pantofi, și cu asta basta? Iar dacă pantofii ăia sunt așa de importanți pentru tine, de ce nu ești mai atent unde îi pui?“ Acum toți patru – copiii, tu și soțul tău – alergați de colo-colo prin casă, încercând să găsiți blestemații ăia de pantofi! Mai târziu, după ce ai dus copiii la școală – cu întârziere și de data asta – ajungi la serviciu – tot cu întârziere. Prima persoană pe care o vezi e Joe, colaboratorul tău la proiectul care tocmai a fost acceptat. Îți zâmbește larg. Uneori apreciezi voia bună care îl caracterizează pe Joe, dar astăzi zâmbetul lui te face suspicioasă. „Se dă bine pe lângă mine, ca să fac singură toate modificările pentru proiect!“, îți spui în sinea ta. Joe se apropie de tine. „Ai aflat? Am primit banii! Suntem aranjaţi pentru restul anului!“ Iar tu îi răspunzi: „Mda, dar ai văzut și lista aia lungă de modificări care trebuie făcute în doar 48 de ore? Mai trebuie să mă ocup și de propunerea lui Sharon în dimineața asta“. Lui Joe îi piere zâmbetul în timp ce încearcă să își dea seama cum să reacţioneze la negativismul tău.