A fost odată un tip care îşi scutura gângăniile din păr cât era ziua  de lungă. Doctorul i­a spus că în părul lui nu era nici urmă de gângănii.  După ce a petrecut, una după alta, opt ore sub duş, stând sub apă fierbinte şi suportând durerea provocată de gângănii, ieşi şi se şterse,  dar tot le mai avea în păr. De fapt, le avea peste tot. Peste o lună, îi  ajunseră în plămâni. Pentru că nu avea nimic de făcut şi nici altceva mai bun la care să se gândească, începu să elaboreze teoria ciclului de viaţă al gângăniilor  şi, cu ajutorul enciclopediei Britannica, încercă să stabilească ce anume  erau. Acum îi umpluseră casa. Citi despre diferite specii şi, în cele din  urmă, le observă şi pe afară, aşa că deduse că erau păduchi de plante.  După ce ajunse la această concluzie, nu şi­o mai schimbă niciodată,  indiferent ce i­au spus alţii… ca, de exemplu: „Păduchii de plante nu  pişcă oamenii.” I­o spuneau pentru că era chinuit de ciupituri neîntrerupte, îşi  cumpără spray­uri Raid, Black Flag şi Yard Guard din reţeaua 7­11,  răspândită în toată California. Cel mai bun părea să fie Yard Guard. Cât despre latura teoretică, îşi dădu seama că ciclul de viaţă al  gângăniilor era alcătuit din trei stadii. Mai întâi, erau aduse la el, să­l  contamineze, de oameni care nu erau conştienţi de propriul lor rol în  procesul de răspândire. Pe aceştia îi numi Purtători. În timpul acestui  stadiu, insectele nu aveau fălci sau mandibule (un cuvânt deprins în  timpul săptămânilor de studiu academic – o ocupaţie savantă,  neobişnuită pentru un tip ca el, care repara saboţi de frână într­un  atelier de depanare şi vulcanizare). Aşadar, Purtătorii nu simţeau nimic.  Obişnuia să stea în cel mai îndepărtat colţ al sufrageriei sale, uitându­se  la diferiţii Purtători care intrau – pe cei mai mulţi îi ştia de câtva timp,  dar pe unii nu­i cunoştea – acoperiţi de păduchii de plante aflaţi în stare  latentă. Cum s­ar spune, zâmbea pentru sine, ştiind că persoana  respectivă habar n­avea că era folosită de gângănii. — De ce rânjeşti, Jerry? întrebau ei. El zâmbea şi atât. În stadiul următor, gângăniilor le creşteau aripi sau ceva de genul  ăsta. De fapt, nu erau tocmai nişte aripi; erau, oricum, un soi de  apendice cu rol funcţional, care le permitea să mişune încoace şi încolo  ajungând mai ales la el. Era momentul în care îmbâcseau aerul; formau  nori în sufragerie şi în toată casa. Pe durata acelui stadiu, se străduia să nu le inhaleze