Se ştie că muza Clio, care în mitologia greacă stăpâneşte tot ceea ce ţine de trecut,aparţinea sexului frumos. Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că Istoria a fost scrisăcel mai adesea de bărbaţi. Siguri de superioritatea lor şi înfiorător de misogini, astfel debărbaţi le-au înfierat pe multe suverane şi prinţese. Când guvernau cu hotărâre, erauconsiderate crude şi neîndurătoare. Când se foloseau de farmecele lor pentru a-şi seduceadversarii şi a-i aduce de partea lor, se spunea că sunt imorale până la pierzanie. 

Aceletrăsături pe care mai toţi cronicarii le considerau a fi virtuţi pentru monarhii de sexbărbătesc – curajul fizic, îndrăzneala, inflexibilitatea, vigoarea erotică – erau stigmatizate atunci când le caracterizau pe regine, ca aducătoare de ruşine şi dezordine, nedemne deadevărata „feminitate“… Au fost prinţese atipice, care, în ultimele treizeci de secole, au îndrăznit să comităaceleaşi excese ca şi soţii sau taţii lor şi să-şi croiască propriul destin, în vreme ce lumea în care trăiau le obliga pe femei să-şi ducă viaţa în umbra bărbaţilor protectori. Ne putem întreba totuşi dacă aceste femei au fost întotdeauna atât de vinovate pe câtle-au prezentat contemporanii lor. Să fim oare de acord cu Homer, care afirma despreClitemnestra că „s-a acoperit însă de o ocară, care o să se împrăştie de acum încolo şiasupra femeilor cinstite“? 

Trebuie să o vedem pe Messalina numai ca subiect al satireiacide prin care o descrie Iuvenal? 

Lucrezia Borgia, devenită ducesă de Ferrara, nu a ştersoare infamiile ce se petreceau la curtea papei Alexandru VI, tatăl său? Iar dacă Isabelle aAngliei sau Isabela II a Spaniei, care fuseseră măritate împotriva voinţei lor cu prinţi carenu erau atraşi de femei, au avut amanţi, cine ar avea dreptul să le reproşeze? Victime aufost, în felul lor libertin, şi Charlotte de Monaco, Carolina de Brunswick sau Margareta aMarii Britanii. Se va vorbi oare despre acelea care au domnit cu o mână de fier,impunându-şi voinţa în faţa unor soţi slabi, aşa cum au făcut Izabela, Teodora, Fredegondasau Ecaterina cea Mare a Rusiei? Sau despre acelea – cum au fost Margareta de Valois,Christina a Suediei sau Marie Bonaparte – care, prin inteligenţa lor, s-au situat în categoriaspiritelor celor mai înalte ale vremii? Poveştile pe care vi le oferim nu-şi propun să le reabiliteze pe aceste prinţese înfieratecu stigmatul infamiei de către autorii de odinioară. Dar, mai mult decât stricta veridicitateistorică, ne-a atras legenda lor, zugrăvită în culorile desfrâului şi sângelui, aflată undevaîntre biografie şi povestea galantă.