Cititorul are aici, în românește, o scriere străveche și, prin veacuri, ilustră: Banchetul lui Platon. Tot ce s-a spus despre iubire de la Banchet mai apoi în el își află obârșia și întemeierea, cu singura excepţie a iubirii întru Crist. Pe de altă parte, dialogul este una dintre cele mai mari împliniri ale prozei lui Platon, ale scrisului în Grecia veche și ale artei literare în genere. În sfârșit, scrierea, în ciuda aparentei ei transparenţe, este în multe privinţe dificilă, atât ca idei cât și ca fond istoric al acestor idei: atât întregul gândirii lui Platon, cu tot ce a precedat-o, cât și determinările specifice ale lumii grecești clasice. Ne despart de ea douăzeci și patru de veacuri, peste șaptezeci de generaţii omenești, jocul parcă infinit al feţelor timpului. Există dar primejdia ca cititorul de azi să nu înţeleagă chiar tot ce este de înţeles și ori să cadă într-o exaltare neavenită, ori să fie dezamăgit. De aici obligaţia traducătorului, măcar pentru faptul că a avut un contact nemijlocit, îndelungat și responsabil cu originalul grecesc, să-i vină cumva în ajutor. Desigur, el nu poate oferi aici nici o expunere generală a filozofiei antice, nici o istorie a lumii grecești din secolele IV și V, cu evenimentele, instituţiile, moravurile și mentalităţile ei, departe de asta. Dar îi stă în putinţă să dea câteva informaţii esenţiale și, nu mai puţin, să spună cât a înţeles el însuși din Banchet, inclusiv nedumeririle și chiar insatisfacţiile teoretice care i-au rămas. Tema dialogului este iubirea, mai exact erosul, în sensul pe care îl voi defini mai departe. Chiar așa l-au subintitulat comentatorii târzii: peri érotos, despre iubire. Cât despre titlu, Banchetul, el este, în grecește, Sympósion, și acesta este cel dintâi termen care se cuvine lămurit. În secolele V și VI se statornicise obiceiul ca un număr de atenieni din societatea bună să se adune, serile, în casa unuia dintre ei, să ia împreună masa (déipnon), după aceea să procedeze la o scurtă ceremonie religioasă și, în sfârșit, să se aștearnă împreună pe băut, syn-pinein, de unde și numele de symposion. Dar nu oricum, ci după un anume ritual sau protocol pe care îl fixa symposiarhul, căpetenia banchetului, maestrul ei de ceremonii, care fixa atât cantitatea de vin și tăria lui cât și felul petrecerii, care putea conţine jocuri, recitări, cântece (cu sau fără acompaniamentul unei flautiste), mai rar dansuri, glume, ghicitori, anumite subiecte de conversaţie, elogii; tot el stabilea și succesiunea participărilor. Toate acestea erau alese dintr-un set de posibilităţi consfinţite de tradiţie, dar luau de fiecare dată, firește, o turnură anume, în funcţie de predispoziţiile symposiarhului și ale comesenilor. Cum se vede și din stilul anume adoptat cu prilejul memorabilului symposion înfăţișat în Banchetul. Petrecerea se desfășura într-o sală destul de mare, unde gazda și musafirii stăteau întinși pe paturi, sprijiniţi pe cotul stâng, aveau dreapta liberă să ia mâncarea și apoi băutura, așezate pe câte o măsuţă cu trei picioare plasată în stânga fiecărui pat.