Textele lui Raymond Aron ( 1905-1983) sînt clare, deşi nu sînt simple: autorul lor e, în acest sens, un spirit anticartezian. Maurice Duverger îi compara cîndva scrierile cu o pînză a lui Claude Monet intitulată Nympheas. Dorinta constantă a lui Aron de a analiza orice afirmatie primitivă, brutală, şi de a-i substitui o lesătură intelectuală complexă, dar neechivocă, ar conduce -spunea Duverger - Ia estomparea liniilor aparente ale obiectului luat în seamă, aşa cum în tabloul impresionist reprezentarea fiecărei nuanle a luminii aruncă realitatea într-un soi de ceală din care lipseşte orice contur net 1. R. Aron se arăta de acord cu această remarcă: e deci corect să afirmi că lucrurile, mai cu seamă atunci cînd e vorba de societatea umană, nu sînt univoce şi că adevărul lor - dată fiind multitudinea opiniilor - va comporta nuanle decisive, de îndată ce va fi comparat cu unul din punctele de vedere individuale. 

Altfel spus, tocmai pentru că realitatea comunitălilor umane are contururi imprecise, discursul adevărat despre societate va trebui să asume în mod simultan pluralitatea (căci fiecare actor face şi spune altceva, neexistînd un întemeietor cartezian2 ) şi claritatea (filosoful ori sociologul fiind nevoiti să discearnă adecvarea enunturilor şi a faptelor, precum şi coerenta discursivă a actorilor pentru a alcătui astfel "tabloul" realitălii). Societatea, simplă şi translucidăpent7u fiecare dintre noi, multiplă şi cetoasă prin toti cei care o compunem, va fi în discursul filosofului multiplă şi neechivocă. Aceasta e miza obiectivităP.i istoriei, temă care traversează aproape toate întreprinderile teoretice ale lui Aron, de la primele sale cărti din 1935-1938 la scrierile tîrzii. Anti-cartezian, deci bizar şi inclasificabil Cum spiritul anticartezian pare, mai cu seamă în Franta, bizar şi inclasificabil, Raymond Aron a rămas un personaj misterios. Vremurile pe care le-a trăit nu l-au menajat nici ele. 

Evreu fiind, a fost acuzat, atunci cînd semnala pericolul pe care îl reprezenta Hitler pentru lumea civilizată, că îşi apără coreligionarii şi nu Franta natală. Cu simpatii de stînga înainte de război, fiind chiar înscris în organizatia studentilor socialişti prin 1925-1926, convertit pentru o scurtă perioadă (1947-1951) la R.P.F.-ul generalului de Gaulle, Aron, rămas în restul timpului doar un spectator angajat, 3 a fost suspectat atît de gaullism înverşunat (de către comunişti), cît şi de infidelitate fată de general (de Gaulle însuşi şoptind: "il n'a ele jamais un gaulliste", "niciodată nu a fost gaullist"). Controversa sa cu Sartre, de altminteri coleg la Ecole Normale Superieure din 1924 pînă În 1928, va rămîne probabil emblematică pentru diferentierea biografiilor intelectuale ale secolului 20. De o parte, autorul lui L 'Etre et le Neant, un fidel "tovarăş de drum" al comuniştilor, de cealaltă, un liberal, machiavellian ("Ia politique est, en tant que telle, irreductible a la morale", "ca atare politica e ireductibilă la morală"), care îl opunea lui Marx pe Tocqueville4 , care denunta miturile stîngii (acela al Revolutiei ori al proletariatului5 ) sau retrasa etapele gîndirii sociologice6