E toamnă, dar vremea e mai degrabă una de vară. Soarele strălucește cald, cerul e de un albastru translucid, fără cusur. Fluierari mici și rândunici de mare țopăie pe nisip, iar albinele caută nectar în clopoțeii violeți ai arbuștilor de Erica cinerea, căci mai e până să cadă bruma, iar razele încă mângâie și încălzesc florile și insectele. Iepurii de câmp își caută adăpost în iarba înaltă, iar fluturii, ieșiți din crisalidă pe o asemenea vreme nepotrivită cu anotimpul, zboară printre arbuști în căutarea hranei. Doar umbrele sunt mai lungi acum, iar nopțile se lasă mai devreme, umede, reci și negre. Stau pe faleză și privesc oceanul care se întinde până la capătul pământului, unde apa se contopește cu cerul, iar eternitatea e învăluită într-o misterioasă negură azurie. Briza e delicată precum o șoaptă, având ceva atemporal în felul în care adie, de parcă ar fi răsuflarea însăși a Domnului chemându-mă acasă. Văd întinsul țărm din Connemara la stânga și la dreapta mea. Plajele pustii, câmpurile line, catifelate, presărate cu oițe, bolovanii colțuroși acolo unde uscatul intră în mare. Privesc în față și văd insula Carnbrey, mica movilă de pământ și de piatră aflată cam la un kilometru depărtare, ca o navă de pirați abandonată cu mult timp în urmă. Vechiul far e carbonizat în urma incendiului care l-a mistuit, lăsând în urmă o coajă albă, abandonată acolo unde el se înălța cândva mândru și invulnerabil, călăuzindu-i pe marinari pe ruta sigură înapoi spre uscat. Doar pescărușii se mai aventurează într-acolo acum, ciugulind resturile nefericiților crabi și creveți prinși în bălțile dintre stânci și zăbovind cocoțați pe scheletul fragil de tablă calcinată care trosnește și mugește înfricoșător în bătaia vântului. Mie mi se pare romantic farul ăsta în paragină și sunt fascinată de el, amintindu-mi cu melancolie prima dată când am vâslit până acolo ca să explorez locul, la scurt timp după ce m-am căsătorit. Și pe atunci era o ruină, însă, exact așa cum sperasem, farul avea o surprinzătoare alură primitoare, ca o căsuță de jucărie pentru copii, ce încă răsună de râsetele jocurilor lor mult timp după ce copiii au crescut și au plecat pe drumul lor. În ziua aceea am rămas captivă în fantezie, uitând de toate, cu vântul șuierând împrejurul meu și cu marea devenind agitată și primejdioasă. După ce s-a întunecat cerul și am hotărât să vâslesc înapoi la țărm, m-am trezit blocată precum un marinar naufragiat. Însă marinarii eșuați n-au soți eroici care să-i salveze venind să-i ia în bărci rapide strălucitoare, așa cum am avut eu. Îmi amintesc de chipul furios al lui Conor și de teama din privirea lui. Chiar și acum mai pot simți fiorul de emoție pe care mi l-a dat îngrijorarea lui. „Ți-am spus să nu vâslești niciodată până aici de una singură!“ a urlat el, dar glasul îi era plin de emoție, iar asta m-a înduioșat. Mi-am lipit buzele de ale lui și am gustat din dulceața iubirii pe care mi-o oferea. Farul nu și-a pierdut niciodată farmecul și, în detrimentul meu, eu nu mi-am pierdut niciodată fascinația față de acel loc singuratic și romantic. El a rezonat cu firea mea, care tot singuratică și romantică era. Acum farul îmi trimite semnale de dincolo de talazuri, cu o lumină pe care numai eu o pot vedea. Sunt aproape sigură că pot distinge silueta unui copil îmbrăcat în alb, care aleargă pe pajiște cu brațele larg deschise; însă eu am avut dintotdeauna o imaginație bogată. Se prea poate să fie doar un pescăruș imens, care planează aproape de pământ.