Introducere şi mulţumiri 

În acest proiect am primit un ajutor generos de la multă lume, de la Moscova şi Sankt-Petersburg la Suhumi, de la Tbilisi la Buenos Aires şi Rostov-pe-Don. Scopul meu a fost aici de a face pur şi simplu un portret al lui Stalin, al celor mai importanţi 20 de potentaţi ai săi şi al familiilor acestora, pentru a arăta modul în care au condus şi au trăit în cultura unică a anilor cât a deţinut puterea supremă. Această carte nu are pretenţia de a fi o istorie a politicilor sale externe şi interne, a campaniilor lui militare, a tinereţii sale sau a luptei cu Troţki. Aceasta este o cronică a curţii sale de la aclamarea sa drept „conducător” în 1929 până la moartea sa. Este o biografie a curtenilor săi, un studiu al politicii la nivel înalt şi al puterii şi obiceiurilor neprotocolare. Într-un fel, aceasta este o biografie a lui Stalin însuşi prin prisma relaţiilor sale cu potentaţii lui: el nu părăseşte niciodată scena. Misiunea mea a fost să merg dincolo de explicaţiile tradiţionale referitoare la Stalin ca „enigmă”, „nebun” sau „geniu satanic” şi de cea referitoare la tovarăşii săi ca „oameni fără biografii”, sicofanţii mustăcioşi şi posomorâţi din fotografiile alb-negru. Punând la bătaie arsenalul unor noi arhive şi memorii nepublicate, interviuri realizate de mine şi materiale bine-cunoscute, sper că Stalin va deveni un personaj mai uşor de înţeles şi mai apropiat, dacă nu mai puţin respingător. Cred că plasarea lui Stalin şi a oligarhilor lui în contextul lor bolşevic idiosincrazic ca membri ai unui „ordin al militariştilor” militaro-religios explică o mare parte dintre aspectele aparent inexplicabile. Stalin a fost absolut unic, dar multe dintre trăsăturile şi vederile sale, precum dependenţa de moarte ca instrument politic şi paranoia, au fost împărtăşite şi de tovarăşii săi. A fost un om al epocii sale, la fel şi potentaţii săi. Molotov şi Beria sunt probabil cei mai cunoscuţi dintre ei, dar mulţi nu sunt foarte bine cunoscuţi în Occident. Există epoci care poartă numele lui Ejov şi Jdanov şi totuşi ei rămân în umbră. Unii, precum Mehlis, nu prea au fost studiaţi nici măcar de savanţi. Mikoian a fost admirat de mulţi; Kaganovici a fost dispreţuit pe scară largă. Poate că ei au afişat o mască cenuşie în faţa lumii exterioare, dar mulţi au fost emfatici, dinamici şi impozanţi. Noul acces la corespondenţa lor şi chiar la scrisorile lor de dragoste îi va readuce cel puţin la viaţă.