Axa lupului. Din Siberia până în India pe urmele evadaților din Gulag PDF gratis.

Un tren care pleacă înspre Berlin e trist. Mai ales când te afli în el. Tocmai mi-am lăsat în urmă apartamentul parizian. M-am îndreptat către Gare du Nord cu metroul. Mi se părea grozav să iau metroul ca să ajung în Siberia. Omul de la ghişeu, căruia i-am cerut „un bilet dus la clasa întâi pentru Gare du Nord”, mi-a răspuns că doar nu mai suntem ca acum o sută de ani, şi m-am gândit ce mult mi-ar fi plăcut să fim. Câţiva prieteni sunt deja acolo, pe peron. Le strig cu o voce de soldat de prin anii ’40 care-şi închipuie că se va întoarce acasă în cel mult trei săptămâni: — Ich fahre nach Berlin* . 1 Nimănui nu i se pare că ar fi o glumă bună. Trenul către Germania se urneşte cu greu, în timp ce eu mă întind în cuşeta mea. Scociorăsc la întâmplare în geanta mare cu cărţi pe care m-am străduit s-o umplu ochi: Despre scurtimea vieţii, Seneca. Sunt superstiţios cu titlurile cărţilor. 

Deci n-o deschid, adorm şi, dimineaţa, sunt deja la Berlin. Oricine are la dispoziţie câteva ore în această capitală trebuie să meargă să viziteze muzeul Zidului. Trec şi eu pe acolo în grabă, înainte de a prinde trenul spre Moscova. Există o sală consacrată evadărilor: pentru a trece în Vest, oamenii s-au ascuns sub motoarele maşinilor, în valize sau rulouri de cabluri, în paporniţe sau la adăpostul uniformelor sovietice, ba chiar un tată şi-a lăsat fiul să alunece de-a lungul unui cablu întins până dincolo de linia de demarcaţie, în timp ce o altă familie şi-a petrecut ani pentru a confecţiona un balon în propria bucătărie, un înotător a traversat Baltica cu un propulsor submarin confecţionat de el însuşi, o mamă şi-a aruncat copilaşul dincolo de Zid (unde nişte complici instalaseră mai înainte o saltea), mulţi au sărit de la înălţimea imobilelor cu mai multe etaje care dădeau chiar înspre frontieră, alţii au săpat tuneluri de 150 de metri susţinute cu cricuri de maşină. Ai spune că e un soi de concurs Lépine pentru libertate. „Evadarea este o perpetuă sursă de ingeniozitate”, spune, de altfel, pancarta aflată la intrarea în sălile de expoziţie. De foarte multe ori aceste evadări improvizate în bucătăriile înghesuite ale apartamentelor comune din Berlinul de Est chiar reuşeau. 

Şi-atunci câţiva fugari fericiţi izbuteau să înşele obsesia comisarilor estici de a trata oamenii ca pe nişte canari, cărora nu se gândeau decât cum să le construiască o colivie mai sigură. Trenul traversează acum Polonia, apoi Bielorusia şi Rusia occidentală. Aceeaşi nesfârşită întindere de câmpuri şi aceeaşi noapte de o parte şi de cealaltă a frontierelor. Singura schimbare este vulturul de pe insignele vameşilor. La nemţi nu are decât un singur cap, tot unul la polonezi, la ruşi, în schimb, are două. Cât sânge, timp de câte secole, nu a trebuit să curgă în landele Mazuriei şi Sileziei pentru a decide care dintre aceste răpitoare avea să controleze Polonia… La Moscova, rămân doar cât să fac două lucruri. Mai întâi să mă reculeg în faţa statuii lui Vladimir Vîsoţki, poetul care cânta libertatea cu pilitură de fier pe limbă, şi apoi să mănânc două kilograme de caviar stropit cu bere Baltika nr. 3, la Jacques von Polier, prietenul meu, care, în tinereţea lui, a purces la traversarea Eurasiei la volanul unei Lada Niva, despre care s-ar fi crezut că n-ar rezista nici cât să treacă de Franche-Comté2 . Din nou în tren, cu destinaţia Neriungri, Siberia. Drumul durează o săptămână, via Novosibirsk. 

În cea mai mare parte a zilei stau culcat în cabina mea, de unde, pe fereastră, privesc şirurile nesfârşite de mesteceni, semn că intrăm pe pământ slav. Un mesteacăn ascunde întotdeauna un altul şi jocul acesta de-a v-aţi ascunselea se prelungeşte aşa până la Pacific. Transsiberianul înseamnă mii de kilometri şi două şine paralele aşezate înaintea călătorului de Ţarul unor vremuri în care nimic nu justifica ocolirea unei izbe sau a unui sat care ar fi avut nenorocul să le stea în cale. Iată de ce Transsiberianul înaintează perfect drept. Câmpia defilează şi fiecare clipă seamănă cu cea de dinainte. Într-o zi, în timp ce panzerul său îşi dădea duhul împotmolit într-o hârtoapă mlăştinoasă, von Paulus şi-a ridicat capul prin turelă şi, scoţându-şi casca, a suspinat: „În Rusia nu există drumuri, există doar direcţii”