„Sfârşitul competenţei” este una dintre acele expresii care-și proclamă pompos importanţa. E un titlu ce riscă să-i îndepărteze pe mulţi chiar înainte să deschidă cartea, aproape provocându-l pe cititor să găsească o greșeală pe undeva doar ca să-i dea autorului peste nas. Înţeleg reacţia, pentru că o am și eu în fața unor asemenea afirmaţii exhaustive. În viaţa noastră culturală și literară am îngropat totul înainte de vreme: decenţa, bunul-simţ, masculinitatea, feminitatea, copilăria, bunul-gust, ştiinţa de carte, regulile gramaticale şi așa mai departe. Ultimul lucru de care avem nevoie e un nou elogiu a ceva cenua murit încă. Dar, deşi competenţa nu s-a sfârşit, ea trece printr-o perioadă grea. Ceva nu merge bine deloc. Statele Unite sunt acum o ţară obsedată de venerarea propriei ignoranţe. Oamenii nu numai că nu știu multe despre știință sau politică sau geografie; nu știu, dar asta e o problemă veche. Şi de fapt nici măcar nu e o problemă, în măsura în care trăim într-o societate ce funcționează datorită diviziunii muncii, un sistem creat pentru a ne elibera de povara de a trebui să avem cunoștințe despre orice. Piloții pilotează avioane, avocaţii pornesc procese, doctorii prescriu medicamente. Nici unul dintre noi nu este un Da Vinci care pictează Mona Lisa dimineaţa şi proiectează elicoptere noaptea. Lucrurile sunt așa cum trebuie să fie. Nu, problema mai mare e că suntem mândri că nu avem asemenea cunoştinţe. Americanii au ajuns într-un punct în care ignoranţa, mai ales în ce priveşte politicile publice, e de fapt o virtute. Respingerea sfaturilor experţilor este echivalentă cu afirmarea autonomiei, un mod în care americanii își izolează mândria tot mai fragilă de orice acuzaţii că ar avea opinii eronate.