„Să mori de iubire, încet şi liniştit", cânta Miguel Bose. Şi nu e doar o invenţie, nici divertisment muzical, este pur şi simplu realitatea. Pentru mulţi, dragostea este o povară, o durere dulce şi inevitabilă sau o cruce pe care trebuie s-o ducă în spate, deoarece ei nu ştiu, nu pot sau nu doresc să iubească într-un mod mai sănătos şi mai inteligent. Sunt oameni care se sinucid sau se despart de partenerul lor, şi mai simt unii care ajung la epuizare şi se usucă ca un copac în mijlocul deşertului, pentru că dragostea lor îi copleşea. De ce o astfel de iubire ? Acesta este adevărul: nu toată lumea se întăreşte şi îşi dezvoltă potenţialul uman prin iubire; mulţi slăbesc şi nu mai sunt ei înşişi, din dorinţa de a menţine o relaţie atât iraţională, cât şi dureroasă. Dragostea trebuie s-o trăieşti, nu să mori din cauza ei. Dragostea nu este un act masochist în care te pierzi pe tine însuţi sub jugul vreunei obligaţii impuse din exterior sau din interior. Să mori din dragoste nu e un act iremediabil, cum susţin unii romantici excesivi. Relaţiile afective care merită şi care ne luminează viaţa se aşază la mijlocul distanţei dintre schizofrenie (dragostea nu e altceva decât „nebunie") şi vindecarea ezoterică (iubirea care le „vindecă" pe toate). Dragostea pământeană, care zboară cam jos, dar zboară.