Romanul de faţă aparţine acelui gen de literatură care, pare-se, a dispărut complet după destrămarea URSS. A existat la noi idealul minunat al scriitorilor biculturali, care făceau parte dintr-o naţiune sau alta a imperiului, dar care scriau în limba rusă: Fazil Iskander, Iuri Rîthău, Anatoli Kim, Oljas Suleimenov, Cinghiz Aitmatov… Tradiţiile acestei şcoli sunt cunoaşterea profundă a valorilor naţionale, dragostea faţă de propriul popor, o atitudine demnă şi respectuoasă faţă de cei de alte naţionalităţi, o complexă relaţie cu folclorul. Părea că ea nu va continua, că este un continent dispărut. Dar a avut loc un eveniment rar şi îmbucurător: a apărut un nou prozator, tânăra tătăroaică Guzel Iahina, care a sporit firesc rândurile acestor maeştri. Romanul Zuleiha deschide ochii este un debut excepţional. Are calitatea esenţială a literaturii adevărate: îţi merge direct la inimă. Povestea despre destinul personajului principal, o ţărancă tătară din vremurile deschiaburirii, respiră originalitate, autenticitate şi farmec, pe care nu de multe ori le-am mai întâlnit în ultimele decenii în şuvoiul imens al prozei contemporane. Stilul narativ oarecum cinematografic sporeşte dramatismul acţiunii şi veridicitatea personajelor, iar tenta jurnalistică nu numai că nu distruge povestea, ci, dimpotrivă, se dovedeşte a fi unul dintre meritele romanului. Autoarea îl face pe cititor să se întoarcă la literatura observaţiei exacte, a psihologiei subtile şi, cel mai important, la acea dragoste fără de care până şi scriitorii cei mai talentaţi se transformă în nişte cronicari reci ai bolilor vremii. Expresia „literatură feminină“ are o nuanţă depreciativă – în mare măsură impusă de critica masculină. În fond, abia în secolul XX femeile au început să aibă profesii până atunci considerate exclusiv masculine: medic, profesor, cercetător ştiinţific, scriitor. De-a lungul existenţei genului, bărbaţii au scris romane proaste mult mai multe decât femeile, şi acesta este un adevăr greu de combătut. Romanul lui Guzel Iahina este, fără nici o îndoială, feminin. Este despre forţa femeii şi despre slăbiciunea ei, despre maternitatea sacră nu pe fundalul unei camere de copil englezeşti, ci pe fundalul unei colonii de muncă, această rezervaţie infernală, inventată de unul dintre cei mai mari răufăcători ai omenirii. Pentru mine rămâne de neînţeles cum a reuşit o autoare atât de tânără să creeze o operă atât de puternică, un imn închinat iubirii şi tandreţei în infern… O felicit din toată inima pentru acest debut minunat, iar pe cititori, pentru că au parte de o proză excepţională. Este un start străluci