— Cine-i acolo? Hei, Artiom! Ia uită-te! Artiom se ridică fără chef de la locul lui de lângă foc şi, după ce-şi trase automatul spre piept, o porni prin întuneric. Stând în picioare chiar la marginea spaţiului luminat, trase demonstrativ piedica armei, încercând să producă un zgomot cât mai puternic şi mai ameninţător, apoi strigă răguşit: — Stai! Parola! Din întuneric, de unde puţin mai devreme se auziseră un foşnet ciudat şi o şoaptă surdă, răsunau acum nişte paşi grăbiţi, sacadaţi. Cineva se retrăgea în adâncul tunelului, speriat de vocea răguşită a lui Artiom şi de zăngănitul armei. Artiom se întoarse grăbit la foc şi-i spuse lui Piotr Andreevici:

— Ei, nu, nu mi s-a părut. N-au răspuns şi au fugit. — Dobitocule! Ţi s-a spus clar: dacă nu răspunde, tragi imediat! De unde poţi să ştii cine a fost? Poate că se apropie Întunecaţii!

— Nu… Nu cred că erau oameni… Erau nişte zgomote foarte ciudate… Şi nici paşii nu erau de om. Păi ce, nu recunosc eu nişte paşi de om? Şi apoi, când au fugit vreodată Întunecaţii aşa? Doar ştiţi şi dumneavoastră, Piotr Andreevici, că în ultimul timp, de fiecare dată când apar, Întunecaţii dau năvală fără nicio ezitare. Au atacat o patrulă de pază cu mâinile goale, înaintând prin focul deschis al mitralierei. Dar chestia asta s-a retras imediat… Ca un animal speriat. — Bine, Artiom! Prea faci pe deşteptul! Ai primit nişte ordine, acţionează conform ordinelor şi nu te mai gândi atâta. Poate era vreo iscoadă. Acum ştie că suntem puţini aici şi de câtă muniţie ar avea nevoie…

Poate că o să ne omoare aici şi acum, uite aşa, ca distracţie. O să ne pună cuţitul la gât şi o să măcelărească toată staţia, cum s-a întâmplat la Polejaevskaia, şi asta numai pentru că n-ai scăpat la timp de nenorocitul ăla… Uită-te la mine! Data viitoare o să te pun să alergi după ei  prin tunel! Artiom fu străbătut de un fior, imaginându-şi cum arăta tunelul după şapte sute de metri. Îi era groază numai când se gândea la asta. Nimeni nu avusese curaj să înainteze prin tunel spre nord, dincolo de cei şapte sute de metri. Patrulele mergeau numai până la cinci sute şi, după ce luminau stâlpul de hotar cu proiectorul drezinei şi se convingeau că nu se căţărase pe el nicio nenorocire, se întorceau în grabă. Chiar şi cercetaşii – nişte bărbaţi zdraveni, trecuţi prin multe, care fuseseră puşcaşi marini – se opreau la şase sute optzeci de metri.

Îşi ascundeau ţigările aprinse în palmele făcute căuş şi-şi ţineau răsuflarea, lipiţi de dispozitivele pentru vedere nocturnă. Apoi se retrăgeau încet, fără să-şi ia privirile de la tunel şi fără să se întoarcă vreodată cu spatele la el. Patrulând, ajunseseră acum până la patru sute cincizeci de metri şi se aflau la cincizeci de metri de stâlpul de hotar. Dar hotarul era verificat de câteva ori pe zi, iar controlul de astăzi se  încheiase deja de câteva ore. Postul lor de pază se afla cel mai departe în tunel, iar în orele scurse de la ultima verificare, toate creaturile pe care era posibil să le fi speriat patrula începuseră deja să se strecoare din nou spre ei. Le atrăgeau cumva flăcările, oamenii…

Artiom se aşeză la locul lui şi întrebă: — Şi ce s-a întâmplat la Polejaevskaia? Şi, deşi ştia povestea asta care-ţi îngheţa sângele în vene – i-o povestiseră deja cărăuşii din staţie –, simţea nevoia s-o mai asculte o dată, aşa cum cei mici sunt inevitabil atraşi de basmele înfricoşătoare despre mutanţii fără cap şi strigoii care-i răpesc pe copii.

— Cu Polejaevskaia? Păi n-ai auzit? A fost o poveste ciudată. Ciudată şi îngrozitoare. Mai întâi au început să le dispară cercetaşii. Se duceau în tunel şi nu se mai întorceau. Bine, e adevărat, aveau nişte mucoşi de cercetaşi, nu ca ai noştri, dar ei au o staţie mai mică şi locuiesc foarte puţini oameni acolo… Mă rog, locuiau. În sfârşit, au început să le dispară cercetaşii. A plecat un detaşament şi ia-l de unde nu-i. Mai întâi au crezut că întârzie, mai ales că acolo, la ei, tunelul făcea o buclă, aşa, exact ca la noi. Artiom începu să nu se simtă în apele lui când auzi asta.

— …Şi nu se vede nimic, nici punctele de pază, în niciun caz staţia, oricât de mult ai lumina. Şi ei nicăieri, lipsesc de o jumătate de oră, apoi de o oră, pe urmă de două ore. Lumea se întreba unde or fi dispărut, că doar nu înaintaseră mai mult de un kilometru. Li se interzisese să meargă mai departe, şi nici ei nu erau aşa de proşti… Pe scurt, nu s-au mai întors şi au trimis întăriri ca să-i caute, şi i-au tot căutat, i-au tot căutat, şi-au tot strigat, dar totul a fost în zadar. Nimic. Au dispărut. Şi nu doar că nu a văzut nimeni ce s-a întâmplat cu ei. Cel mai rău a fost că nici nu s-a auzit nimic…

Niciun sunet. Nici urmă de ei. Lui Artiom deja începuse să-i pară rău că-l rugase pe Piotr Andreevici să — 9 — povestească despre Polejaevskaia. Fie că Piotr Andreevici avea mai multe informaţii, fie că mai punea de la el, cert e că prezenta nişte detalii care nici nu le treceau prin minte cărăuşilor, deşi ei erau mari maeştri când venea vorba de istorisit şi erau dornici să spună poveşti. Toate amănuntele astea îl înfiorau pe Artiom şi începuse să nu-şi mai găsească locul nici măcar lângă foc. Orice foşnet din tunel, oricât de inofensiv, îi stârnea imaginaţia. — Aşa, carevasăzică. Nu s-a auzit niciun schimb de focuri şi au tras concluzia că cercetaşii i-or fi părăsit – poate că erau nemulţumiţi de ceva şi au fugit. Dracu’ să-i ia. Vor viaţă uşoară, vor să umble cu toate scursorile, cu tot felul de anarhişti, n-au decât să umble. Aşa şi-au zis. Le era mai uşor să gândească aşa. Scăpau de griji. Dar peste o săptămână a mai dispărut încă un grup de cercetaşi. Ăştia n-ar fi trebuit să treacă nici măcar de şapte sute de metri. Şi din nou aceeaşi poveste. Niciun sunet, nicio umbră.