„Nu, nu pot. Sincer vorbind, chiar n-am timp. Trebuie s-o duc pe mama la spital, apoi să rezolv niște treburi pentru soțul meu, după care să pregătesc cina.“ Helen nu-și vede capul de treburi, iar prietena ei, Anita, nu-i ușurează deloc situația, deoarece spera că Helen va avea grijă de băiatul ei de 5 ani, în timp ce ea și soțul ei vor petrece seara în oraș. „Bine, dacă mama și soțul tău sunt mai importanți decât mine, asta e. Dar să știi că sunt surprinsă; credeam că vei fi dispusă să-ți ajuți cea mai bună prietenă, după tot ce am făcut pentru tine. 

Ar trebui să ai o discuție serioasă cu mama ta și să nu te mai lași călcată în picioare tot timpul de bărbatul ăla al tău.“ Helen încercase deja să scape de mama ei, oferindu-se să-i comande un taxi care s-o ducă la spital și înapoi, dar aceasta nici nu voise să audă. „E regretabil că o mamă nu poate apela la fiica ei în asemenea momente, în special când e bolnavă. Oricum voi muri în curând, așa că nu vei mai fi nevoită să-ți faci griji pentru mine. Până atunci, mă aștept să-ți faci datoria. Ține minte: când nu voi mai fi, o să-ți pară rău și-ți vei dori să fi făcut mai multe pentru mine.“ Sfârșitul discuției. Helen nici măcar nu va încerca să stea de vorbă cu soțul ei, Edward, ca să o lase în pace cu pretențiile lui. Fiind principalul susținător al familiei, se așteaptă ca acasă să primească totul de-a gata. Oricum, își urăște soacra, iar pe Anita nu o place deloc. Ironia sorții… Mama lui Helen n-a prea avut grijă de ea în copilărie. O preocupa mai mult să se simtă importantă, să fie văzută făcând fapte bune și să fie centrul atenției în sat. Acum se așteaptă ca Helen să facă pentru ea lucruri pe care ea, ca mamă, nu s-a simțit niciodată obligată să le facă. Același lucru e valabil și cazul Anitei. 

În realitate, Anita nu face nimic pentru Helen, dar se așteaptă ca aceasta să-i fie recunoscătoare pentru că i-a permis accesul în cercul ei social, să-i fie îndatorată și să-și plătească datoriile în mod regulat fiind mereu la dispoziția ei. Dacă Helen este preșul de la ușă, Anita este cea care-și șterge cel mai des picioarele. Dacă stă să se gândească mai bine, Edward e la fel. Acasă, nu face decât să bea, să doarmă și să se uite la emisiuni sportive. Este mulțumit deoarece, ca manager de nivel mediu, îi oferă lui Helen o viață confortabilă și se așteaptă ca ea să-și facă partea de treabă, conformându-se la ceea ce i se spune și având grijă ca acasă totul să meargă bine. Iar asta înseamnă, printre altele, să nu fie cumva indisponibilă fiindcă este la dispoziția altcuiva. 

Așadar, ca întotdeauna, Helen se pune pe treabă. Se ocupă de toate cumpărăturile, comisioanele și treburile necesare, sare peste masa de prânz, o duce la timp pe mama ei la spital, în sala de așteptare aranjează toate chitanțele, își duce mama acasă, îi face o cană de ceai și îi pregătește cina, căutând totodată s-o încurajeze cât mai mult, în pofida cunoștințelor ei medicale limitate. Reușește să ajungă la timp s-o ia pe fiica ei, Ethel, de la școală, să meargă la Anita, să-l ducă pe fiul acesteia la ea acasă, să-i dea mai întâi lui de mâncare, apoi fiicei sale (nu au aceleași preferințe și cu siguranță fiica sa de 10 ani nu va lua masa la aceeași oră cu un copil având jumătate din vârsta ei). Îl instalează pe băiețel în dormitorul liber, dar acesta adoarme mai greu, deoarece nu este obișnuit cu noul mediu. Apoi pregătește cina pentru Edward. Helen nu mănâncă cine știe ce; n-are timp. Apoi o sună Edward să-i spună că întârzie. 

Asta înseamnă că Helen trebuie s-o țină pe Ethel trează până târziu, ca s-o ia cu ea când vine momentul să-l ducă acasă pe băiatul Anitei. Anita e supărată pe Helen fiindcă a uitat jucăria preferată a băiatului. Edward vine acasă și mama lui Helen o sună când e plecată. Amândoi sunt furioși fiindcă și-a ținut fiica trează după ora 10 în timpul săptămânii. Când Helen obosește și se îmbolnăvește, nu are parte de nici un pic de compasiune, ci doar de reproșurile celor pe care nu-i mai poate servi așa cum sau obișnuit.