Sunt copilul pământului și al cerului înstelat, dar adevărata mea seminție vine din ceruri. Fragment dintr-un text antic grecesc în care sufletele celor de curând decedați primesc instrucțiuni despre cum să navigheze în viața de dincolo Să ne imaginăm un cuplu la nuntă. Ceremonia s-a încheiat și toată lumea se înghesuie pe treptele bisericii pentru fotografie. Dar cuplul, în acest moment, nu observă. Cei doi sunt prea absorbiți unul de celălalt. Se privesc adânc în ochi — ferestrele sufletului, după cum i-a numit Shakespeare. Adânc. Un cuvânt ciudat folosit pentru a descrie o acțiune despre care știm că nu poate fi deloc adâncă. Vederea este o chestiune strict fizică. Fotonii de lumină lovesc peretele retinei din spatele globului ocular, situat la doar circa 2,5 cm în spatele pupilei, iar informația pe care aceștia o transmit este apoi translatată în impulsuri electrochimice; acestea se deplasează de-a lungul nervului optic până la centrul de procesare vizuală situat în spatele creierului. Este un proces în întregime mecanic. Dar, desigur, oricine știe exact la ce te referi când spui că te uiți adânc în ochii cuiva. În acele momente, vezi sufletul acelei persoane — acea parte a ființei umane despre care filosoful grec Heraclit vorbea în urmă cu circa 2 500 de ani când scria: „Nu vei găsi limitele sufletului nici dacă ai călători veșnic, atât de adânc și de vast este“. Iluzie sau nu, această adâncime este un lucru care emană forță atunci când o întrezărim. Două sunt ocaziile în care adâncimea despre care vorbim se manifestă cel mai puternic: când ne îndrăgostim și când moare cineva. Cei mai mulți oameni au trăit prima experiență, dar mai puțini au simțit-o pe a doua în societatea noastră în care moartea este ascunsă vederii.

Însă personalul medical și cei ce lucrează în căminele de bătrâni, care văd moartea în fiecare zi, vor ști imediat despre ce vorbesc. Dintr-odată, unde era adâncime, acum e doar gol. Privirea vie — chiar dacă persoana în cauză era foarte vârstnică și avea o privire vagă și șovăielnică — își pierde orice urmă de relief. Vedem asta și când moare un animal. Calea directă spre ceea ce Titus Burckhardt a numit „tărâmul lăuntric al sufletului“ moare, iar corpul devine, în esență, asemenea unui aparat electric scos din priză. Să ni-i imaginăm așadar pe mire și mireasă uitându-se unul în ochii celuilalt și văzând acea adâncime nemărginită. Obturatorul se declanșează. Imaginea e captată. O fotografie perfectă pentru o pereche de tineri căsătoriți. Acum, să facem un salt înainte în timp de vreo șase decenii. Să ne imaginăm că tinerii au avut copii și că acei copii au avut la rândul lor copii. Bărbatul din poză a murit, iar femeia trăiește acum într-un cămin de bătrâni. Copiii ei o vizitează, are prieteni în cămin, dar uneori, ca în aceste clipe, se simte singură. Este o după-amiază ploioasă și femeia, așezată lângă fereastra ei, a luat poza înrămată din locul unde se afla pe o măsuță. În lumina plumburie care pătrunde pe geam, se uită la ea. Fotografia, ca și femeia însăși, a parcurs un drum lung ca să ajungă acolo. A început într-un album fotografic care a aparținut unuia dintre copiii ei, apoi a fost înrămată și a însoțit-o când s-a mutat la cămin. Deși este fragilă, ușor îngălbenită și îndoită pe la colțuri, a supraviețuit. Ea o vede pe tânăra care fusese uitându-se în ochii celui care tocmai îi devenise soț și-și amintește că, în acea clipă, el fusese mai real pentru ea decât orice altceva pe lume. Unde o fi acum? Mai există? În zilele bune, femeia știe că mai există. Cu siguranță că nu se putea ca omul pe care-l iubise atât de mult în toți acei ani să fi dispărut pur și simplu când trupul i-a murit. Știe — vag — ce spune religia în această privință. Soțul i s-a ridicat la cer: un cer în care, în anii în care se dusese mai mult sau mai puțin constant la biserică, ea își profesase credința. Deși, în adâncul sufletului, nu fusese niciodată așa de sigură. Așa încât, în alte zile — precum cea de astăzi —, are îndoieli. Pentru că știe și ce are de spus știința în această chestiune.

Da, își iubise soțul. Dar iubirea e o emoție, o reacție electrochimică ce are loc în străfundurile creierului, eliberând hormoni în organism, dictându-ne stările sufletești, spunându-ne să fim fericiți sau triști, bucuroși sau deznădăjduiți. Pe scurt, iubirea este ireală. Ce este real? Ei bine, e evident. Moleculele de oțel, crom, aluminiu și plastic din compoziția scaunului pe care stă sunt reale; atomii de carbon care compun hârtia fotografiei pe care o ține în mână sunt reali; sticla și lemnul ramei care o protejează sunt reale. Și, firește, diamantul de pe inelul ei de logodnă și aurul din care sunt făcute atât acel inel, cât și cel de nuntă: și acelea sunt reale. Dar legătura desăvârșită, întreagă și veșnică, de iubire dintre două suflete nemuritoare pe care aceste inele sunt menite s-o semnifice? Probabil că e doar o vorbă frumoasă. Materia solidă și palpabilă, asta e ceva real. Așa spune știința.