Oricât de frecvent am afirmat acest lucru in Parisul nu are sfârşit1, A sasina cultivata n-a fost prima mea carte, ci a doua. Din raţiuni legate de intriga celei dintâi (o istorie în mare măsură autobiografică, dar punctata cu anume invenţii necesare pentru a o face mai verosimilă), îmi convenea să spun că mi-am scris prima carte la Paris. Cu toate acestea, primul meu volum a fost Femeie în oglinda, contemplând peisajul1 2, scris cu trei ani mai înainte, în 1971, în camera din spate a unui economat militar din nordul Africii, mai precis în melancolicul oraş Melilla.

Dacă romanul Asasina cultivata a fost conceput pentru a-1 ucide pe cititor, nu-i mai puţin adevărat că Femeie în oglinda (o să-i scurtăm titlul, fiindcă e oribil de lung) a fost întotdeauna, în fond, o carte mult mai capabilă să-1 ucidă pe cititor decât a fost Asasina cultivata, fiindcă prima mea carte e o frază unică, de şaptezeci şi trei de pagini, aproape fără punctuaţie, aşa încât, cine şi-ar propune s-o citească cu glas tare ar muri definitiv asfixiat. Pe de altă parte, pe cel care ar opta pentru lectura în gând Fem eie în oglinda l-ar duce tot la moarte, de asta data prin plictiseala, o moarte mai literara, dar nu neaparat mai demna. Aşa câ nu poţi face nimic cu aceasta carte, decât sa mori.

Cât despre Asasina cultivată, cred ca ideea de a-mi ucide cititorii n-a fost, în fond, decât o reincidenţa criminali So sisem la Paris cu experienţa acestui soi de crime. De fapt, a fost foarte absurd faptul ca în a doua mea carte am insistat sâ-mi asasinez iar cititorul. Acum nu foarte mult timp, într-o amiaza torida din vara trecuta, la ceasul când hazardul n-are odihna, întâlnin- du-ma pe strada cu prietenul meu Jordi Llovet, i-am vorbit despre absurditatea, nu a valului de căldură africana din Barcelona, ci a dorinţei aberante de a-mi ucide cititorul şi în a doua carte. A ramas un moment pe gânduri, apoi am observat că-i licărea în priviri dorinţa nestăpânită de a izbucni în râs, până a hohotit sonor, oprindu-se doar ca sa ma întrebe câţi cititori prinsesem în mrejele primei mele cărţi.

- Nici unul.- Şi atunci, pe cine voiai sâ ucizi? a întrebat, luând-o la goană. Cine îl cunoaşte pe Llovet ştie câ pe strada (pe stradl fiindcă, bunăoarâ, tocmai a cinat cu prietenii), mai mult fuge. E oare aceasta o formă de a evita sâ fíe reţinut? Noi, prietenii, presupunem întotdeauna câ se duce acasă fiindcă totul i s-a părut un nonsens. în acea zi, m-am dus acasă, spunându-mi că încercările de a-mi omorî posibilii cititori pe care le făcusem, una după alta, în primele două căiţi, fuseseră, fără urmă de îndoială, un debut extravagant în arta narativă. Citesc textele unor scriitori, oameni aşezaţi, care îşi rememorează cu seriozitate lecturile şi experienţele vo caţiei literare, şi observ, cu un complex de inferioritate,