O speluncă, în argoul hoției și al crimei, înseamnă o tavernă sau o cârciumă de cea mai joasă speță. Un recidivist penal care în acest limbaj mizer poartă numele de pește sau o femeie, în aceeași măsură decăzută, care se numește codoașă, țin de obicei aceste spelunci bântuite de scursura societății pariziene; tot felul de ocnași eliberați, escroci, hoți și chiar asasini colcăie în astfel de locuri. Cum s-a comis o crimă, poliția își aruncă, dacă se poate spune așa, plasa peste cloaca asta și aproape întotdeauna îi prinde aici pe făptași. Începutul poveștii are rostul de a-l avertiza pe cititor că urmează să asiste la scene sinistre. Dacă acceptă, va pătrunde în niște locuri teribile, de neimaginat. Indivizi hidoși, înspăimântători mișună în aceste haznale mizere, asemenea reptilelor în mlaștini. Toată lumea a citit minunatele pagini în care Cooper, acel Walter Scott al Americii, a descris obiceiurile feroce ale sălbaticilor, limba lor pitorească, poetică, miile de vicleșuguri cu care dispar sau își urmăresc dușmanii. Ne-am cutremurat pentru coloniști și pentru locuitorii orașelor la gândul că atât de aproape de ei bântuiau aceste triburi barbare, ale căror obiceiuri sângeroase le alungaseră cât mai departe de civilizație. Vom încerca să aducem sub privirea cititorului câteva episoade din viața altor barbari, și ei fără vreo legătură cu civilizația, la fel ca populațiile sălbatice atât de măiestrit descrise de Cooper. 

Numai că barbarii despre care vom vorbi trăiesc în mijlocul nostru, ne putem ciocni de ei aventurându-ne în vizuinele unde trăiesc, unde se adună ca să-și ticluiască furturile și crimele și, în cele din urmă, ca să-și împartă resturile victimelor. Astfel de oameni au obiceiuri aparte, femei numai ale lor, o limbă numai a lor, un limbaj misterios, plin de imagini sinistre, metafore șiroind de sânge. În sfârșit, la fel ca sălbaticii, indivizii se strigă între ei cu porecle legate de activitatea sau cruzimea lor, de unele calități sau diformități fizice. 

Unele scene din această povestire vor fi abordate cu o înzecită circumspecție. Ne temem înainte de toate să nu fim acuzați că vânăm episoade respingătoare și, chiar odată această licență admisă, să nu ne ridicăm la nivelul sarcinii de a oferi o reproducere fidelă, viguroasă, îndrăzneață a acestor moravuri excentrice. La scrierea acestor pasaje de care suntem aproape îngroziți, n-am putut scăpa de un soi de strângere de inimă – nu îndrăznim să spunem dureroasă îngrijorare –, pricinuită de teama de a nu cădea în ridicol. Gândindu-ne că poate viitorii noștri cititori vor încerca același sentiment, ne-am întrebat dacă trebuie să ne oprim sau să perseverăm pe drumul pe care am apucat-o, dacă este bine ca astfel de scene să fie expuse privirii cititorului. O parte din dubiu persistă. Dacă narațiunea n-ar fi cerut-o imperios, am regreta că am plasat într-un loc atât de sinistru începutul povestirii pe care o veți citi. Într-un fel, contăm totuși pe acel soi de curiozitate temătoare pe care o trezesc uneori spectacolele cumplite. Și apoi mai credem în puterea contrastelor. 

Din punct de vedere artistic, e poate bine să prezinți anumite caractere, anumite existențe, anumite figuri, a căror culoare sumbră, viguroasă, poate chiar crudă, va servi drept contrast față de niște scene de un gen cu totul diferit. Cititorul, prevenit de călătoria pe care i-o propunem printre ființele din această speță infernală, care populează închisorile și ocnele și al căror sânge înroșește eșafoadele… cititorul va voi poate să ne urmeze. Fără îndoială, această investigație va fi ceva nou pentru el. Ne grăbim să-l avertizăm că, înainte de a pune piciorul pe ultima treaptă a scării sociale, pe măsură ce povestea va înainta, atmosfera va fi tot mai curată. În 13 decembrie 1838, într-o seară ploioasă și rece, un bărbat cu siluetă atletică, îmbrăcat cu o jachetă ponosită, traversă podul Zarafilor și se afundă în Cité, labirint de străzi întunecoase, înguste, întortocheate, care se întinde de la Palatul de Justiție până la Notre-Dame. Cartierul Palatului de Justiție, foarte bine delimitat și supravegheat, slujește totuși drept azil sau loc de întâlnire al răufăcătorilor din Paris. Nu e ceva ciudat, ci mai degrabă fatal, o atracție irezistibilă făcându-i mereu pe acești criminali să se învârtească în jurul tribunalului care i-a condamnat la închisoare, la ocnă, la eșafod!