Colonelul deschise cutia şi văzu că nu mai rămăsese în ea decât o linguriţă de cafea. Luă ibricul de pe plită, vărsă pe jos jumătate din apă şi râcâi cutia cu un cuţit până căzură în ibric şi ultimele fire de cafea amestecate cu rugina de pe tablă. În vreme ce aştepta să fiarbă cafeaua, aşezat lângă soba de cărămidă, într-o atitudine încrezătoare şi nevinovată, colonelul avu straniul simţământ că în burtă îi încolţeau ciuperci şi ierburi veninoase. Era o zi de octombrie. O dimineaţă greu de trecut chiar pentru un om ca el, care supravieţuise atâtor dimineţi ca aceasta. Timp de cincizeci şi şase de ani – câţi trecuseră de la sfârşitul ultimului război civil – colonelul nu făcuse nimic altceva decât să aştepte. Octombrie era unul din puţinele lucruri care soseau. Văzându-l intrând cu cafeaua în dormitor, soţia ridică apărătoarea de ţânţari. Noaptea avusese o criză de astmă şi acum o cuprinsese toropeala. Se ridică totuşi ca să ia ceaşca de cafea.

— Bea şi tu, îi spuse ea. — Eu am băut, minţi colonelul. Mai era o linguriţă, cu vârf. În clipa aceea se auzi un dangăt de clopot. Colonelul uitase de înmormântare. În vreme ce soţia îşi bea cafeaua, el desfăcu hamacul la un capăt, îl împături şi-l legă la capătul celălalt, după uşă. Femeia se gândi la mort. „S-a născut în 1922, îşi spuse ea. Exact la o lună după băiatul nostru. La şapte aprilie.” Îşi bău mai departe cafeaua alternând sorbiturile cu respiraţia ei greoaie. Era o femeie făcută parcă din cartilagii albe, prinse de şira spinării sale arcuite şi ţepene. Respiraţia o necăjea în aşa măsură încât părea că afirmă ceva când punea vreo întrebare. Când termină de băut cafeaua, încă se mai gândea la mort.

— Trebuie să fie groaznic să te îngroape în octombrie, zise ea. Soţul nu-i dădu însă atenţie. Deschise fereastra. Octombrie se instalase în curtea casei. Uitându-se la verdeaţa care se revărsa în culori aprinse, la minusculele galerii de râme, colonelul simţi din nou, în intestine, efectul funest al anotimpului.

— Mi-a intrat umezeala până-n oase, spuse el. — Din pricina iernii, fu de părere soţia. De când a început să plouă ţi-am spus doar să-ţi pui ciorapii când te culci. — De o săptămână dorm cu ei. Ploua mărunt, dar fără încetare. Colonelul ar fi preferat să se înfăşoare într-o pătură de lână şi să se urce din nou în hamac. Dangătul întrerupt al clopotelor îi aduse însă aminte de înmormântare. „A venit octombrie”, murmură el şi se îndreptă spre mijlocul camerei. Abia atunci îşi aminti de cocoşul legat de piciorul patului. Era un cocoş de lupte. După ce duse ceaşca în bucătărie, întoarse pendula din salon, montată într-o cutie de lemn negeluit. Spre deosebire de dormitor, prea neîncăpător pentru respiraţia unei astmatice, salonul era larg, cu patru balansoare de răchită, aşezate în jurul unei măsuţe, pe care se afla şi o pisică de ipsos. Pe peretele din faţa pendulei se afla portretul unei femei cu voaluri, înconjurate de îngeraşi, într-o barcă plină de trandafiri.

Când întorsese ceasul, era şapte şi douăzeci. Duse apoi cocoşul în bucătărie, îl legă de piciorul maşinii de gătit, schimbă apa din cutie şi puse lângă ea un pumn de porumb. Un grup de copii pătrunsese în curte printr-o spărtură a gardului. Se apropiară, se aşezară în jurul cocoşului şi începură să-l privească în linişte. — Nu vă mai uitaţi atâta la el! spuse colonelul. Cocoşii nu mai sunt buni de nimic dacă te tot uiţi la ei. Copiii nu se sinchisiră. Unul dintre ei începu să cânte la muzicuţă un cântec la modă. — Astăzi nu se cântă, îi spuse colonelul. Astăzi e o înmormântare. Băiatul băgă muzicuţa în buzunarul pantalonilor şi colonelul se duse în cameră să se îmbrace în doliu. Din cauza astmei soţiei, costumul său alb rămăsese necălcat. De aceea colonelul trebui să îmbrace până la urmă costumul cel vechi, de stofă neagră, pe care, după ce se căsătorise, îl punea numai la ocazii mari. I-a trebuit mult până să-l găsească pe fundul unui cufăr, împachetat în ziare şi presărat cu bulgări de naftalină, ca să fie ferit de molii. Întinsă pe pat, soţia continua să se gândească la mort.