Ceea ce ne-a surprins cel mai mult în urma dramaticelor evenimente la care am fost martori din 24 februarie 2022 încoace n-a fost atât martiriul îndurat de Ucraina, de care este răspunzător Vladimir Putin, cât consternarea politicienilor occidentali în faţa trecerii la fapte, apoi a cruzimii armatei ruseşti pe teren – previzibile şi una, şi cealaltă, pentru cine a fost capabil să se aplece cu atenţie asupra naturii puterii în exerciţiu din Rusia în ultimul sfert de secol. 

Colaboratorii acestei Cărţi negre nu sunt nici mai bine, nici mai pe larg informaţi decât mai-marii lumii noastre, ci doar şi-au pierdut iluziile referitoare la actualul ocupant al Kremlinului, şeful unei bande de gangsteri lipsiţi de orice fel de credinţă şi lege, în care stau umăr la umăr mafioţii, kaghebiştii, militarii, oligarhii lipsiţi de scrupule, care, împreună, spoliază bogăţiile imensei ţări în care trăiesc. 

Despre această Rusie, foarte periculoasă, relatează în cartea de faţă, scrisă pe mai multe voci, câţiva dintre cei mai buni specialişti ai noştri în domeniu. Sunt luate în considerare, printre altele, venirea la putere a lui Putin la începutul anilor 2000, pe fondul unei strategii a tensiunii, alimentată de atentatele ucigaşe comandate de susţinătorii lui; războiul terorist dus în Cecenia, cu sprijinul islamiştilor, în scopul de a eradica orice aspiraţie naţională; subordonarea economiei de către un grup restrâns de prădători; suprimarea tuturor libertăţilor dobândite de la căderea URSS; rescrierea istoriei, în scopul justificării oricăror crime; spălarea creierului populaţiei prin propagandă; similitudinea între modus operandi folosit în 2008 şi cel din 2014 pentru a pune mâna pe părţi din Georgia, apoi din Crimeea; în fine, dorinţa nesăţioasă de răzbunare a unui dictator convins că paradisul sovietic s-a prăbuşit din vina unui Occident belicos, motiv pentru care vrea ca ţările democratice să plătească pentru presupusa lor aroganţă. Altfel spus, sunt luate în considerare toate cauzele care au dus la situaţia actuală, faţă de care democraţiile occidentale au dat dovadă de orbire voluntară, şi tot ceea ce ne permite să înţelegem actuala dramă a Ucrainei. În faţa acestei triste realităţi, unele voci occidentale, mereu gata de căinţă, găsesc scuze pentru ofensiva lui Putin, invocând expansiunea imperialistă a NATO, care ar ameninţa, în prezent, Rusia. Pe scurt, reiese că Moscova ar acţiona în legitimă apărare. Este adevărat că, de la căderea comunismului, organizaţia militară occidentală a prins rădăcini în fostul lagăr socialist, dar numai la cererea ţărilor la care ne referim, sătule de relaţia plină de sânge şi lacrimi cu Marele Vecin de la Răsărit şi neliniştite, pe drept cuvânt, de spiritul revanşard al Kremlinului. Orice regim de pe lumea asta care îşi oprimă propriul popor este o ameninţare pentru vecini. 

Fapt demonstrat de numeroase precedente istorice. Rusia lui Putin era predestinată să devină şi ea o ameninţare. Şi atunci, ce-ar trebui să facem? Să acceptăm, fatalist, ca vechile colonii sovietice să fie lăsate la cheremul noului dictator rus, care, fără a se mai revendica de la ideologia comunistă propriu-zisă, funcţionează conform aceloraşi algoritmi de gândire, printre care un cult de nezdruncinat pentru raporturile de forţă? Asta nu şi-o dorea nimeni din estul Europei, şi nu şi-o doreşte nici în ziua de azi. În fond, în momentul de faţă suferim consecinţele unui gen de naivitate democratică, ce se sprijină pe postulatul unei aspiraţii universale către binefacerile unui astfel de sistem. 

Democraţia atrage cetăţenii, însă îi respinge pe conducătorii care nu pot concepe puterea decât într-o formă personală. Guvernanţilor occidentali le e greu să înţeleagă acest gen de aspiraţie către dictatură, fiindcă sunt convinşi că o serie de schimburi economice sau o mână întinsă şi nişte zâmbete ar putea îmblânzi partenerii de negociere şi ar putea genera o revenire la bun-simţ şi la valorile occidentale. Un semn al acestei naivităţi este permisivitatea – ca să folosim un eufemism foarte blând – de care au dat dovadă Parisul, Berlinul, Londra şi Washingtonul faţă de multiplele brutalităţi ale puterii putiniste de la începutul anilor 2000, atât în interior – asasinarea opozanţilor –, cât şi în exterior – intervenţia criminală din Siria –, pentru a menţiona doar două exemple