Geamul căzu ca o cortină de apă, în bucăţi de mărime variabilă, care se prăbuşiră unele peste altele, în cascadă. Charles Baker apucă să vadă asta şi simţi aproape simultan primul glonţ, care îi zbură vârful urechii. Al doilea îl lovi cu putere în umăr şi îl trânti la podea. Durerea îi umplu instantaneu ochii de lacrimi. Se mai auzi o împuşcătură. Şi încă una. Creierii agentului de la Secret Service desenară harta unui continent dispărut pe peretele din spate. Glonţul care îi străpunse capul luă o traiectorie ciudată şi lovi candelabrul. Se auzi un clinchet, apoi o voce de femeie care urlă ascuţit, aproape în tonalitatea candelabrului, ca un ecou. De jur împrejurul lui, oameni întinşi pe podea încercau să se ascundă, să se aplece cât mai jos, să-şi tragă podeaua peste ei. Reuşi să îşi revină din şoc şi încercă să se ridice, sprijinindu-şi mâinile în spate. Chiar în dreapta lui, secretarul de stat se urcase peste soţie, în încercarea disperată de a o proteja. Majoritatea celor de pe jos aveau mâinile încolăcite în jurul capului.

O nouă serie de gloanţe trecu prin peretele din spatele lui. Alte ţipete, fojgăială pe podea. Cineva începuse să se roage cu o voce plângăreaţă. Încercă să se uite în jur, dar privirea îi era înceţoşată. Vedea dublu sau triplu, ca printr-un pahar de cristal sau, mai degrabă, ca prin faţetele multiple ale unui diamant. Câţiva agenţi, aplecaţi, apucaseră un bărbat şi îl târau, lăsând în urma lor o dâră groasă de sânge aproape negru. Strânse foarte tare ochii şi îi deschise din nou, încercând să îşi concentreze privirea pe imaginea din faţă. Înţelese că erau trei. Doi îl prinseseră de subsuori pe cel căzut, iar al treilea îl proteja cu corpul. Se interpunea între acesta şi direcţia de unde veneau gloanţele. Începuse să se tragă şi din încăperea în care se aflau, în sens invers. Mai apucă să spună atât, înainte să-şi piardă cunoştinţa: – Preşedintele, pentru Dumnezeu, preşedintele! Sunetul telefonului întrerupse tăcerea totală din încăpere. Ochii tuturor de la masă erau aţintiţi asupra aparatului. În aer tensiunea era aproape insuportabilă.

Cei din jurul mesei, la fel ca şi cei care şedeau pe fotolii sau cei rămaşi în picioare, înmărmuriseră. Unul dintre ei rămase la jumătatea gestului de a duce paharul la gură, într-o imponderabilitate improbabilă. Omul ridică telefonul cu o mişcare bruscă şi, fără să aştepte ca cel care sunase să vorbească, spuse: – Dă-mi vestea bună! Spune-mi că e mort! Singur, omul din fotoliul cel mai impunător, retras într-un colţ şi urmărindu-i pe ceilalţi ca dintr-o lojă, la teatru, nu schiţa nici un gest. Nu era vorba de expresia feţei. Pe aceasta nu se putea citi oricum nimic, pentru că masca pe care o purta era impenetrabilă, dar nici corpul sau vreun gest nu trăda vreo urmă de emoţie. Din două, una: fie se controla foarte bine, fie nu împărtăşea defel entuziasmul celorlalţi.