Comandantul Diviziei 6 raportă că Novograd Volînskul a fost ocupat azi în zori. Statul‑major părăsi Krapivno şi coloana noastră de transport se întinse într‑o ariergardă plină de larmă, în lungul şoselei dintre Brest şi Varşovia, construită de Nicolae I pe temelia osemintelor ţărăneşti. În jurul nostru dau în floare cîmpuri de maci purpurii, vîntul de amiază se joacă în secara pîrguită, iar hrişca virginală se ridică la orizont aidoma zidului unei mănăstiri depărtate. Liniştitul rîu Volîn şerpuieşte, Volînul se duce de lîngă noi să se afunde în ceaţa de mărgăritar a crîngurilor de mesteceni, se strecoară printre măguri înflorite şi îşi încurcă braţele părăsite de puteri în tufele de hamei. Soarele portocaliu se rostogoleşte pe cer ca o căpăţînă retezată, o lumină dulce se aprinde în strîmtorile dintre nori, iar stindardele asfinţitului fîlfîie deasupra capetelor noastre. Mirosul sîngelui de ieri şi al cailor ucişi picură în răcoarea serii. Înnegritul Zbruci lărmuieşte şi‑şi încovoaie buclele înspumate ale pragurilor.

Podurile sînt dărîmate şi trecem rîul prin vad. Luna zace măreaţă pe valuri. Spinările cailor intră în apă de tot şi torente sonore mustesc printre sutele de picioare de cai. Cineva se îneacă, blestemînd de Maica Precista cu glas răsunător. Rîul e presărat cu pătratele negre ale căruţelor, e plin de vuiet, de şuier şi cîntece, care zguduie văzduhul pe deasupra şerpilor selenari şi a gropilor sclipitoare. Noaptea tîrziu ajungem la Novograd. În locuinţa care mi se repartizează, găsesc o femeie gravidă şi doi evrei 8 roşcovani cu gîturi subţirele; al treilea doarme cu pătura trasă peste cap, lipit de perete: în camera unde sînt cazat găsesc dulapurile răvăşite, pe duşumea zac zdrenţe de blănuri femeieşti, fecale de om şi cioburi de veselă rituală pe care evreii o folosesc o dată pe an, la Paşti.

— Strînge toate astea! îi spun eu femeii. Murdar mai trăiţi, oameni buni... Cei doi evrei se ridică de pe locurile lor. Saltă pe tălpile lor de pîslă şi adună cioburile de jos. Saltă în tăcere, ca maimuţele, sau ca japonezii la circ, şi gîturile lor se umflă şi se răsucesc. Întind pe jos o saltea de puf spintecată şi mă culc la perete, alături de cel de‑al treilea evreu, cel care doarme. Deasupra culcuşului meu se ghemuieşte sărăcia sperioasă a casei. Totul zace ucis de tăcere şi numai luna, apucîndu‑se cu mîinile vinete de capul rotund, lucios şi nepăsător, vagabondează în dreptul ferestrei. Îmi întind picioarele amorţite şi, culcat pe salteaua spintecată, adorm.

Îl visez pe comandantul Diviziei 6. Îl văd alergînd călare pe un armăsar voinic după un comandant de brigadă, căruia îi trage două gloanţe în ochi. Gloanţele străpung capul comandantului brigăzii şi ochii lui cad amîndoi pe pămînt. „De ce ai întors brigada înapoi?“ îi strigă Saviţki, comandantul Diviziei 6, celui rănit, şi în aceeaşi clipă mă deştept din somn fiindcă femeia gravidă umblă cu mîinile pe faţa mea. — Domnule, zice ea, dumneavoastră ţipaţi în somn şi vă zbateţi. Am să vă mut aşternutul în alt colţ, ca să nu‑l mai loviţi pe tata... Femeia îşi ridică de pe duşumea picioarele slabe şi burta rotundă, şi trage pătura de pe omul adormit. Bătrînul zace acolo mort, întins pe spate. Beregata îi e sfîşiată, faţa despicată în două şi‑i atîrnă în barbă un cheag de sînge vînăt, ca o bucată de plumb.