Era sfârșitul vacanței de vară. Se înserase. După câteva ore bune de stat pe afară, am decis să ne plimbăm pe străzi. Eram însoțită de Domi, verișoara mea, și de Em, sora mea mai mică... și ne plimbam. Ne-am tot plimbat până când ne-am dat seama că suntem urmărite. Ha-ha! Băiatul ăsta, nu dau nume, Robert, m-a înnebunit. Nu credeam că dintr-o glumă poate deveni ceva atât de drăguț. Habar n-am exact cum a început. Știu doar că ne urmăreau Andres și încă un băiat (Pfff... băiatul ăla erai chiar tu). După o noapte plină de „auzi, auzi?”, l-am întrebat pe Andres cine era cel cu care se plimba după noi. „Băiatul misterios”, cum te-am numit în jurnal, folosea o replică de agățat total neoriginală: „Hei, fetelor! Vă scot la un cico?”. Domi și soră-mea le-au răspuns pentru că ele sunt... „mișto”, dar eu am tăcut, fiindcă eram prea timidă pentru așa ceva. Următoarea zi, cum ne-am trezit, ne-am îmbrăcat și, fiind frumos afară, am zis că, de ce nu?, să ieșim în fața curții. Eu, într-o rochiță scurtă, roșie, cu dungi, deschid ușa și mă uit pe stradă. În fața porții erai tu, Alex și câțiva copii. Până la urmă, fetele se răzgândiseră. Le era somn, nu erau aranjate, nu aveau chef, nu voiau să se mai dea jos din pat. Vorbeam cu ele prin geam când tu te-ai apropiat ușor de curtea mea. Și stând acolo câteva secunde și uitându-te la mine, m-ai întrebat apoi cu privirea aia de machoman: „De ce te tot plimbi prin fața mea cu rochia aia scurtă? Știu că sunt sexy, dar...”. În mintea mea era ceva de genul „Of, vai de capul tău”. Îmi păreai interesant, totuși.