Într-o coajă de nucă: Teoria ghindei şi răscumpărarea psihologiei

Viaţa umană este mult mai mult decât ne permit teoriile noastre să cunoaştem despre ea. Mai devreme sau mai târziu ceva pare să ne cheme pe o anumită cale. Poate că acest „ceva“ s-a manifestat sub forma unui moment singular, cândva, în copilărie, o clipă în care a apărut de nicăieri o urgenţă teribilă şi fascinantă, o răsturnare ciudată a ordinii fireşti ce a creat loc pentru o profeţie: asta este ceea ce trebuie să fac, asta trebuie să devin. Acesta sunt eu. În cartea de faţă ne ocupăm tocmai de această chemare. Chemarea poate fi evidentă şi dramatică, dar poate acţiona şi subtil ca un curent de apă ce ne ghidează spre un anumit punct de pe ţărm în vreme ce plutim în derivă. Privind înapoi, mâna destinului devine indubitabilă. Această carte discută despre astfel de intervenţii ale destinului. Intervenţiile destinului, profeţiile şi amintirile despre ele ne determină biografia cel puţin la fel de mult ca amintirile nenorocirilor din vieţile noastre, atât numai că aceste momente enigmatice tind să fie trecute cu vederea.

Teoriile noastre sunt concentrate pe înţelegerea traumelor şi a posibilităţilor de depăşire a acestora. În ciuda rănilor timpurii şi obstacolelor şi chiar şi în ciuda norocului chior care ne loveşte uneori, păstrăm pe întreg parcursul vieţii imaginea unuia şi aceluiaşi caracter definit prin câteva trăsături categorice şi neschimbătoare. Cartea aceasta este despre puterea caracterului. Teoriile psihologice ale personalităţii şi dezvoltării acesteia sunt într-o asemenea măsură controlate de viziunea „traumatică“ a dezvoltării timpurii, încât aceasta a reuşit să intoxice chiar şi limbajul în care ne istorisim biografia. Vieţile noastre sunt modelate mai puţin de experienţa copilăriei propriu-zisă, cât de maniera în care am fost învăţaţi să ne-o imaginăm.

Suntem mai puţin traumatizaţi, aşa cum vom explica în paginile acestei cărţi, de întâmplările copilăriei, cât de maniera traumatizantă în care ne amintim copilăria, un timp al calamităţilor externe ce sau abătut fatidic asupra noastră modelându-ne personalitatea în forme nedorite. Cartea mea încearcă să repare puţin din această eroare şi să ridice la lumină şi alte aspecte ale realităţii şi naturii umane. Voi încerca să vă împrospătez memoria nenumăratelor întorsături ale curentului ce v-a purtat prin mlaştinile lipsei de sens, reiterând iar şi iar sentimentul destinului individual. Pentru că asta lipseşte azi în vieţile multor oameni şi asta trebuie noi să recuperăm: sentimentul unei chemări intime, personale şi un sens al vieţii. Nu motivul vieţii, sensul vieţii în general sau o explicaţie filosofică a credinţei religioase — cartea asta nu pretinde că poate oferi astfel de răspunsuri. Dar pretinde, în schimb, că există un motiv pentru care orice persoană se află aici, acum, şi că există misiuni ce trebuiesc îndeplinite dincolo de rutina zilnică şi care conferă semnificaţie rutinei zilnice, sentimentul că întreg universul vrea cumva ca persoana mea să existe şi că sunt rodul unei imagini apriorice pe care doar o completez cu amănuntele biografiei mele. Imaginea apriorică despre care vorbim face parte dintre subiectele discutate în cartea de faţă, ea fiind de fapt miezul oricărei biografii — şi vom întâlni multe biografii pe parcursul cărţii. Chestiunea biografică a devenit aproape o obsesie pentru individualismul Vestului, după cum ne arată imixtiunea sa în terapiile sinelui.

Toţi cei implicaţi în procese terapeutice sau afectaţi de gândirea terapeutică, chiar şi diluată de lacrimile stoarse de discuţiile televizate, se află în căutarea unei biografii adecvate: prin ce metodă pot să aranjez într-o imagine coerentă piesele vieţii mele? Unde găsesc scenariul de bază al vieţii mele? Pentru a dezveli imaginea apriorică trebuie să îndepărtăm structurile psihologice dobândite, pe care le folosim adesea până la uzură. Acestea nu dezvăluie suficient de mult din realitate. Structurile psihologice pe care le folosim nu sunt elastice şi îngustează viaţa în câteva rame predefinite: dezvoltarea pas cu pas de la prima copilărie, trecând prin tulburata adolescenţă, până la criza vârstei de mijloc şi la îmbătrânire, urmată de moarte. Acest parcurs pe o hartă dinainte desenată e ca o excursie în care ţi se povesteşte dinainte tot ce vei vedea pe drumul tău, ceva la fel de interesant ca statistica unei companii de asigurări. Cursul vieţii îţi este explicat la modul viitor. Când nu e de-a dreptul previzibilă, istoria „călătoriei“ noastre tinde să fie privită ca o acumulare haotică de incidente şi întâmplări ce pot fi rezumate doar cronologic: cutare urmează după cutare. O astfel de viaţă este o naraţiune fără scenariu, concentrată din ce în ce pe unica figură centrală ce devine tot mai plictisitoare, „eu“ rătăcind prin deşertul „experienţelor“ aride.