Uvertură

Pe 5 februarie 2020, m-am trezit într-un salon de terapie intensivă din Moscova — acolo s-a nimerit să ajung, dintre toate locurile de pe lumea asta. Eram priponit cu legături de 15 centimetri de marginile patului pentru că, în starea mea de inconştienţă, fusesem atât de agitat, încât încercasem să-mi scot cateterele din braţ şi să plec din salon. Eram confuz şi frustrat că nu ştiam unde mă aflu, înconjurat de oameni care vorbeau o limbă pe care nu o pricepeam şi lipsit de prezenţa fiicei mele, Mikhaila, şi a soţului ei, Andrey, obligaţi să respecte doar anumite ore de vizită şi neavând permisiunea de a fi lângă mine în momentul trezirii. Faptul că mă aflam acolo mă înfuriase, astfel că m-am repezit nervos către fiica mea când, după câteva ore, a venit să mă viziteze. Mă simţeam trădat, cu toate că acest lucru era departe de a fi adevărat. Oamenii se ocupaseră cu mare răbdare de împlinirea feluritelor mele nevoi, ca urmare a imenselor dificultăţi logistice generate de obţinerea asistenţei medicale într-o ţară cu adevărat străină. Nu am nicio amintire legată de ce mi s-a întâmplat în timpul săptămânilor care au precedat acea situaţie şi foarte puţine despre perioada scursă până în acel moment din clipa în care m-am internat într-un spital din Toronto, la mijlocul lunii decembrie.

Unul dintre puţinele lucruri de care-mi amintesc, privind înapoi către primele zile ale lui 2020, a fost timpul petrecut cu scrierea acestei cărţi. Am scris mult şi am revizuit aproape tot conţinutul cărţii Dincolo de ordine întro perioadă în care familia mea era asaltată de crize grave de sănătate succesive şi suprapuse, multe dintre ele fiind subiecte de discuţii publice, motiv pentru care este nevoie de unele explicaţii detaliate. Mai întâi, în ianuarie 2019, Mikhaila a trebuit să caute un chirurg care să-i înlocuiască o mare parte din glezna artificială, implantată cam cu un deceniu în urmă, dat fiind că instalarea iniţială nu a fost perfectă, provocându-i în consecinţă dureri serioase şi probleme de mişcare, pentru ca în final aproape să cedeze. Am petrecut o săptămână alături de ea la un spital din Zürich, pentru acea procedură şi primele zile de recuperare. La începutul lui martie, soţia mea, Tammy, a fost supusă unei operaţii de rutină în Toronto, pentru un cancer la rinichi banal şi cât se poate de tratabil. La o lună şi jumătate după operaţie, care a presupus extirparea unei treimi din organul în cauză, am aflat că suferea de fapt de o malignitate extrem de rară, care avea o mortalitate de aproape 100% într-o perioadă de un an. Două săptămâni mai târziu, chirurgii care se ocupau de îngrijirea ei i-au eliminat cele două treimi rămase din rinichiul afectat, alături de o proporţie substanţială din sistemul limfatic abdominal legat de acesta.

Operaţia a părut să stopeze înaintarea cancerului, dar a provocat o scurgere de fluid (de până la patru litri pe zi) din sistemul ei limfatic vătămat acum — o afecţiune denumită ascită chiloasă —, situaţie ce rivaliza ca periculozitate cu boala iniţială. Am mers să vedem o echipă medicală din Philadelphia, unde în decurs de 96 de ore de la injectarea iniţială a colorantului pe bază de ulei de mac, al cărui scop practic era îmbunătăţirea imaginilor obţinute în urma scanărilor tomografice sau de RMN, s-a obţinut oprirea completă a pierderii de fluid a lui Tammy. Această evoluţie îmbucurătoare a avut loc chiar în ziua celei de-a treizecea aniversări a căsătoriei noastre. Soţia mea s-a vindecat rapid şi, după toate aparenţele, complet — o dovadă a norocului fără de care niciunul dintre noi nu poate rămâne în viaţă, precum şi a admirabilei sale tării şi rezistenţe. Din păcate, în timp ce se desfăşurau aceste evenimente, sănătatea mea s-a deteriorat. Începusem să iau un anxiolitic la începutul anului 2017, după ce am suferit ceea ce a părut a fi o reacţie autoimună la ceva pe care îl consumasem în timpul vacanţei de Crăciun de la finele lui 2016.* Reacţia alimentară mi-a creat o anxietate acută şi continuă, făcându-mă totodată să-mi fie teribil de frig, oricâte haine purtam şi în oricâte pături mă înfăşuram.

Mai mult decât atât, tensiunea arterială mi-a scăzut atât de dramatic, încât ori de câte ori încercam să mă ridic în picioare, mi se întuneca vederea şi eram forţat să stau ghemuit cel puţin cinci–şase ore înainte de a încerca din nou. De asemenea, am suferit de o insomnie care părea a fi aproape totală. Medicul nostru de familie mi-a prescris o benzodiazepină, precum şi un somnifer. Pe ultimul l-am luat doar de câteva ori înainte de a renunţa complet la el, simptomele groaznice pe care le resimţeam, inclusiv insomnia, fiind aproape imediat şi complet eradicate de tratamentul cu benzodiazepină, ceea ce a făcut inutil somniferul. Am continuat să iau benzodiazepină timp de aproape trei ani, deoarece viaţa mea a părut nefiresc de stresantă în acea perioadă (în care am trecut de la existenţa liniştită a unui profesor universitar şi clinician la realitatea tumultuoasă a unei personalităţi publice) şi pentru că am crezut că acest medicament este o substanţă relativ inofensivă — aşa cum se susţine adesea despre benzodiazepină.