Venisem la Florenţa ca să mai uit o vreme de Peru şi de peruani, dar iată că nefericita mea ţară mi-a ieşit în cale, într-o dimineaţă, în modul cel mai neaşteptat. Vizita sem casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo şi străduţa unde, după legendă, Dante o vă zuse pentru prima oară pe Beatrice, când, deodată, în pa sajul Santa Margherita, mi-a atras atenţia o vitrină: arcuri, săgeţi, o vâslă sculptată, un urcior cu desene geometrice şi un manechin îmbrăcat cu o cushma, bluză indiană de bumbac sălbatic. Dar ceea ce mi-a evocat farmecul junglei peruane au fost trei sau patru fotografii: râuri largi, copaci masivi, canoe fragile, colibe şubrede ridicate pe piloni şi roiurile de bărbaţi şi femei, aproape dezbrăcaţi şi cu pie lea vopsită, care mă priveau fix de pe cartoanele lucioase. Am intrat, fireşte. Cu ciudate furnicături în trup, cu presentimentul că fac o prostie, că din pricina unei cu riozităţi deplasate risc să zădărnicesc într-un fel sau altul un proiect bine pus la punct şi respectat cu stricteţe până atunci — să citesc opera lui Dante şi a lui Machiavelli şi să văd pictura renascentistă timp de câteva luni, într-o totală singurătate —, provocând una dintre hecatombele discrete care uneori îmi schimbă viaţa. Şi totuşi am intrat. Galeria era minusculă. O singură încăpere, cu tava nul jos, în care, pentru a expune toate fotografiile, fuseseră adăugate două panouri încărcate de imagini pe ambele părţi.

O fată slabă cu ochelari, aşezată la o măsuţă, s-a uitat la mine. 9 Se poate vizita expoziţia I nativi delta foresta amazónica? — Certa. Avânţi, avanti. înăuntru nu mai erau alte obiecte, numai fotografii, cel puţin cincizeci, majoritatea destul de mari. Nu aveau legende, însă cineva, poate chiar Gabriele Malfatti, scri sese câteva rânduri arătând că fotografiile fuseseră făcute în cursul unei călătorii de două săptămâni prin regiunea amazonică din departamentele Cusco şi Madre de Dios din estul Perului. Artistul îşi propusese să descrie, „fără demagogie sau estetism", existenţa cotidiană a unui trib care, până acum câţiva ani, trăise aproape lipsit de orice contact cu civilizaţia, risipit în grupuri formate dintr-o familie sau două.

De-abia în zilele noastre începuse să se adune în locurile arătate de imagini, dar mulţi mai rămâ neau încă în pădure. Numele tribului era corect hispa nizad los machiguengas. Fotografiile materializau destul de bine scopul urmărit de Malfatti. îi surprindeau pe machiguengas aruncând har- ponul de pe malul râului sau, ascunşi în bălării, pregă- tindu-şi arcul să vâneze un ronsoco sau o huangana sau strângându-şi recolta de manioc de pe ogoarele presărate în jurul satelor lor noi-nouţe — probabil primele din în delungata lor istorie —, defrişând pădurea cu securea ori culegând frunze de palmier pentru a-şi acoperi locuinţele. Femeile, adunate în cerc, împleteau rogojini şi coşuri; una dintre ele pregătea cununi în care, cu ajutorul unor inele de lemn, prindea pene multicolore de papagal. Iată-i, mân- jindu-şi minuţios chipurile şi trupurile cu vopsea roşie de achiote, aprinzând focul, tăbăcind piei, punând ma- niocul la fermentat în recipiente în formă de canoe, ca să facă din el băutura numită masato. Fotografiile grăiau elocvent despre cât de puţini erau în imensitatea formată de cerul, apa şi vegetaţia care îi înconjurau, despre viaţa lor simplă şi nesigură, despre izolarea, primitivismul şi existenţa lor lipsită de apărare. într-adevăr, fără demago gie sau estetism.