Cine sunt eu? Şi cum se va termina această poveste? Soarele a răsărit şi eu stau lângă o fereastră aburită de suflarea unei vieţi trecute. În dimineaţa asta, parcă aş fi o arătare: port două cămăşi, nişte pantaloni groşi, o eşarfă înfăşurată de două ori în jurul gâtului şi apoi îndesată întrun pulover gros, pe care l-a tricotat fiica mea acum treizeci de ani, cadou de ziua mea. Termostatul din cameră este dat la maximum şi micul radiator este chiar în spatele meu. Ticăie şi suspină, şi scuipă aer cald, de parcă ar fi un balaur din poveşti, dar corpul meu încă tremură de un frig de care nu o să mai scap vreodată şi care m-a pândit vreme de optzeci de ani. Optzeci de ani, mă gândesc uneori şi, în ciuda resemnării în faţa acestei vârste, încă sunt surprins că nu mi-a mai fost cald de când era George Bush preşedinte. Mă întreb dacă aşa se simt toţi cei de vârsta mea. Viaţa mea? Nu-i uşor de explicat. N-a fost atât de fantastică şi de spectaculoasă pe cât m-aş fi aşteptat eu, dar nici n-am stat degeaba ca un popândău. Cred că a semănat foarte mult cu jocurile mecanice: destul de stabilă, cu mai multe urcuşuri decât coborâşuri, iar de-a lungul timpului a tins să devină înfloritoare. O afacere bună, o afacere norocoasă şi am aflat că nu mulţi pot spune asta despre viaţa lor. Dar să nu vă închipuiţi cine ştie ce.

Nu sunt un om deosebit; sunt sigur de asta. Sunt un om normal, cu gânduri normale, care a dus o viaţă normală. Nu mi s-a ridicat niciun monument şi numele meu va fi în curând dat uitării, dar am iubit pe cineva din toată inima şi cu tot sufletul meu, iar pentru mine asta a fost suficient. Romanticii s-ar gândi că e o poveste de dragoste, cinicii ar numi-o însă tragedie. După mine, ea are câte puţin din amândouă şi, indiferent cum vei vrea să-i spui până la urmă, nimic nu va schimba faptul că ea reprezintă o mare parte din viaţa mea, că acesta a fost drumul ales de mine. Nu pot să mă plâng de drumul pe care l-am ales şi nici de locurile prin care m-a purtat el; aş putea să mă vait amarnic de alte lucruri, dar drumul pe care l-am ales a fost întotdeauna cel corect şi n-aş fi procedat niciodată altfel. Timpul, din păcate, nu ne face acest drum mai uşor. Cărarea este la fel de dreaptă ca întotdeauna, numai că acum este presărata cu pietrele şi bolovănişul care s-au acumulat de-a lungul unei vieţi de om.

Până acum trei ani, mi-ar fi fost uşor să trec peste ele, dar acum mi-e imposibil. Simt în trupul meu o boală ciudată; nu mai sunt nici puternic, nici sănătos şi zilele îmi trec asemenea unui balon care pluteşte: apatice, uşoare, şi cu timpul devin din ce în ce mai liniştite. Tuşesc şi mă uit la ceas cu ochii întredeschişi. Îmi dau seama că e timpul să plec. Mă ridic de pe scaunul de lângă fereastră şi străbat camera, oprindu-mă în faţa biroului ca să îmi iau jurnalul pe care l-am recitit de sute de ori. Nu-l mai răsfoiesc. Îl strecor sub braţ şi-mi continuu drumul spre locul în care trebuie să ajung. Merg pe gresia albă, străbătută de firişoare gri. Aceeaşi culoare ca părul meu şi al multora dintre oamenii de-aici, deşi eu sunt singurul care am ieşit în dimineaţa asta pe culoar. Sunt în camerele lor, singuri în faţa televizorului, dar şi ei, ca şi mine, sunt obişnuiţi cu acest lucru. Omul se poate obişnui cu orice, dacă i se lasă suficient timp. Aud sunetul înfundat al unor plânsete îndepărtate şi ştiu exact cine scoate aceste sunete. Apoi, mă vad şi asistentele; zâmbim şi ne salutăm. Sunt prietenele mele şi vorbim adesea, dar sunt sigur că ar fi curioase să ştie mai multe despre mine şi despre cum o duc în fiecare zi. Le aud cum încep să şuşotească, în timp ce mă îndepărtez de ele. „Iar se duce―, le aud spunând, „sper să fie totul bine.― Dar mie nu-mi spun nimic în faţă. Sunt sigur că ele cred că m-ar durea să vorbesc despre asta dimineaţa, atât de devreme, iar eu, cunoscându-mă, mă gândesc că se poate să aibă dreptate.

După un minut, ajung în cameră. Uşa mi-a fost lăsată deschisă, ca de obicei. Mai sunt două asistente în cameră şi amândouă îmi zâmbesc atunci când intru. — Bună dimineaţa, îmi spun ele vesele, şi mai întâi îmi iau un răgaz ca să le întreb despre copii, despre şcoală şi despre vacanţa care trebuie să vină. Vorbim pe fondul unor suspine. Asistentele nu par să observe; au devenit imune, dar, de fapt, cred că şi eu am devenit imun. Apoi mă aşez în scaunul care s-a modelat după conturul corpului meu. Au terminat şi ea este îmbrăcată, dar încă mai plânge. O să se liniştească după ce o să plece ele, ştiu asta. Agitaţia dimineţii o întristează întotdeauna şi ziua de astăzi nu face excepţie. În cele din urmă, deschid obloanele şi pleacă. Amândouă îmi zâmbesc şi mă ating atunci când trec pe lângă mine. Mă întreb ce-o însemna asta. Mă aşez pentru o clipă şi o privesc, dar ea nu se uită la mine. O înţeleg, pentru că nu ştie cine sunt. Pentru ea sunt un străin. Apoi, îmi întorc privirea, cobor capul şi mă rog în tăcere pentru puterea de care ştiu c-o să am nevoie. Întotdeauna am crezut cu străşnicie în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii, deşi, ca să fiu sincer, credinţa mea se rezumă la o listă de întrebări la care vreau să mi se răspundă după ce n-am să mai fiu. Acum sunt gata. Îmi pun ochelarii şi scot din buzunar o lupă. O las pe masă o clipă, până când deschid jurnalul. Trebuie să-mi umezesc de două ori degetul noduros, ca să deschid cartea uzata la prima pagină. Apoi mă folosesc de lupă. Întotdeauna înainte să încep să citesc povestea, există un moment în care îmi iscodesc mintea şi mă întreb: oare o să se întâmple astăzi? Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva, în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nu contează. Această posibilitate mă menţine pe linia de plutire, nu vreo garanţie sau vreo răsplată. Şi, deşi aţi putea să spuneţi că sunt un visător sau un prost, sau orice altceva, eu cred că totul e posibil, îmi dau seama că soarta şi ştiinţa sunt împotriva mea.

Descarca Jurnalul unei iubiri de Nicholas Sparks in format pdf.