Am simţit că înţeleg la ce se referă în dimineaţa zilei de luni 19 august 1991. Fiind corespondent la Moscova al Televiziunii BBC, presimţisem că urma să sepetreacă ceva, dar ştirile care m-au trezit în acea dimineaţă mi-au tăiat respiraţia.Televiziunea şi radioul de stat transmiteau propagandă comunistă de cel mai jos nivel,care nu se mai auzise de câţiva ani la Moscova şi care acuza regimul reformist alpreşedintelui sovietic Mihail Gorbaciov de subminarea Uniunii Sovietice şi de exercitareaputerii în slujba unor „interese ostile poporului sovietic“2. Venise vremea, spuneacrainicul, „de a restabili mândria şi puterea URSS“. Emisiunea conchidea: „Din motive desănătate, Mihail Gorbaciov este incapabil să-şi mai îndeplinească sarcinile […];conducerea a fost preluată de un Comitet de Stat pentru Starea de Urgenţă.“ Avea loc un puci conservator împotriva preşedintelui sovietic Gorbaciov. În timp cealergam pe stradă, îmi amintesc că am văzut coloane de tancuri coborând pe largilebulevarde către Kremlin. Fuseseră trimise de cei care-l puseseră pe Gorbaciov sub arest şicare conduceau acum ţara. Scena era tulburătoare. În zilele care au urmat însă, ruşii obişnuiţi s-au aşezat în faţa tancurilor; unii dintre eiau fost împuşcaţi sau striviţi pentru hotărârea lor de a apăra democraţia. Eram acolo atuncicând preşedintele Rusiei, Boris Elţin, ultimul campion al liberalismului după arestarea luiGorbaciov, a urcat pe un tanc pentru a da un aer dramatic sfidării faţă de puci. Timp dedouă zile şi două nopţi, Elţin a aşteptat atacul la Casa Albă a Rusiei. Dramaticeleevenimente ale acelor zile de august au decis rezultatul confruntării dintre forţelereformiste şi cele ale autocraţiei dure din Uniunea Sovietică. Conservatorii şi-au pierdutcumpătul în faţa gălăgioasei opoziţii publice, puciul s-a prăbuşit, iar conducătorii lui aufost arestaţi. Eram convins – şi am spus-o în relatările mele – că prăbuşirea dinozaurilor comunişticare organizaseră lovitura, împreună cu dizolvarea Partidului Comunist, ce deţinuseputerea vreme de 70 de ani, însemnau moartea autocraţiei în Rusia, secole întregi de represiune alungate şi înlocuite cu libertatea şi cu democraţia. Dar mă înşelam. În deceniulurmător, Rusia a încercat să se transforme într-o democraţie de piaţă de tip occidental, dara alunecat pe calea inflaţiei galopante, a violenţei interetnice şi a haosului. În anii care au urmat, după 2000, procesul s-a inversat în mare măsură. Ţara este stabilă şi relativprosperă, însă democraţia şi libertatea au trecut din nou pe plan secund între priorităţilestatului. Spectrul autocraţiei bântuie din nou Rusia. Ar fi trebuit să-mi dau seama atunci, în 1991. Prins de euforia Moscovei, uitasem însălecţia istoriei care ne învaţă că, în Rusia, tentativele de reformă sunt urmate de întoarcerea la autocraţie – putere necontrolată concentrată în mâinile unei singure autorităţi care nurăspunde în faţa nimănui. Se întâmplase de atâtea ori în trecut, încât era improbabil ca dedata aceasta lucrurile să se petreacă altfel. Dacă m-aş fi înşelat doar eu, n-ar fi fost mare lucru, însă – fapt mult mai serios –liderii Europei şi Americii s-au înşelat şi ei: au trimis economişti învăţaţi de la Harvardcare să supravegheze tranziţia Rusiei la economia de piaţă, s-au bucurat de înfrângereacomunismului şi au considerat problema rezolvată, declarând triumfător că de-aici înainteRusia va fi ca noi. Dacă Vestul ar fi învăţat lecţiile istoriei, ar fi putut evita o parte dinteribilele greşeli pe care se pregătea să le facă, greşeli care au întunecat relaţiile dintre Est şi Vest, au irosit miliarde de dolari şi au contribuit indirect la eşecul experimentului liberalal Rusiei.

Descarcă Rusia. Un mileniu de istorie în format PDF și explorează povestea fascinantă a uneia dintre cele mai influente națiuni. De la origini până la evenimentele moderne, această carte oferă o perspectivă captivantă asupra istoriei Rusiei. Gratuit acum!