Tragediile Istoriei îi dezvăluie pe oamenii de seamă, dar cei care provoacă tragediile sunt mediocrii. La începutul secolului al XIV-lea, Franța este cel mai puternic, cel mai populat, cel mai activ, cel mai bogat dintre regatele creștine, cel ale cărui intervenții au devenit de temut, cel ale cărui arbitraje sunt respectate, cel a cărui protecție este căutată. Așadar, se poate considera că pentru Europa începe un secol francez. Atunci, ce anume a făcut ca, peste patruzeci de ani, aceeași Franță să fie zdrobită pe câmpurile de bătălie de către o națiune de cinci ori mai puțin numeroasă, iar nobilimea să se dividă în partide potrivnice, burghezia să se revolte, poporul să se prăbușească sub povara dărilor, provinciile să se desprindă unele de altele, cetele de soldați prădători să se dedea ravagiilor și crimelor, autoritatea să fie terfelită, banul să nu mai aibă nici o valoare, comerțul să fie paralizat, mizeria și nesiguranța să domnească pretutindeni? Pentru ce asemenea prăbușire? Ce anume a inversat destinul? Mediocritatea. Mediocritatea câtorva regi, vanitoasa lor aroganță, nesocotința cu care au tratat treburile țării, incapacitatea de a se înconjura de buni sfătuitori, nepăsarea, trufia și neputința lor de a concepe planuri mărețe sau, măcar, de a le continua pe cele plănuite înaintea lor. Pe tărâm politic, nimic grandios nu poate fi săvârșit și nimic nu dăinuie fără prezența unor oameni ale căror geniu, caracter și voință să inspire, să adune la un loc și să îndrume energiile unui popor. Totul se destramă de îndată ce la conducerea unui stat se perindă personaje mediocre. Unitatea piere când măreția se prăbușește. Franța este o idee care merge mână în mână cu Istoria, o idee acceptată care, cu începere de la anul 1000, stăpânește asupra unei familii domnitoare și care se transmite cu atâta tenacitate din tată în fiu, încât întâietatea primului născut în descendența fiului mai mare devine repede o legitimitate suficientă. 

Sigur, norocul a avut aici și el partea lui, ca și cum destinul ar fi vrut să favorizeze, printr-o dinastie robustă, națiunea care se năștea. De la alegerea celui dintâi capețian și până la moartea lui Filip cel Frumos, doar unsprezece regi s-au succedat în trei veacuri și un sfert, fiecare având un moștenitor de parte bărbătească. Vai! Nu toți acești suverani au fost niște vulturi. Dar aproape întotdeauna, unui incapabil sau unui nefericit i-a urmat imediat, parcă din mila Cerului, un monarh destoinic. Sau chiar un ministru mare a știut guverna în locul unui prinț șovăitor. Mult prea tânăra Franță fu cât pe ce să piară sub Filip I, bărbat cu mărunte vicii și vastă incompetență. A apărut atunci trupeșul Ludovic al VI-lea, neobositul, care găsește la urcarea pe tron o putere amenințată, până la cinci leghe de Paris, și o lasă, la moartea sa, restaurată și stăpână până în Pirinei. Șovăielnicul, inconsecventul Ludovic al VII-lea împinge regatul în dezastruoase aventuri dincolo de mări, dar abatele Suger menține, în numele monarhului, unitatea și bunul mers al țării. Apoi, norocul Franței, din nou noroc, a fost acela de a avea, între sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celui de-al XIV-lea, trei suverani de geniu sau de excepție, fiecare bucurându-se de o ședere destul de lungă pe tron – patruzeci și trei, patruzeci și unu și douăzeci și nouă de ani de domnie –, pentru ca țelul ei principal să devină astfel ireversibil. Trei bărbați mult diferiți ca fire și virtuți, dar toți trei mult peste niște regi obișnuiți. Filip August, făuritorul istoriei, începe cu adevărat, în jurul și dincolo de posesiunile regale, să pecetluiască unitatea patriei. Ludovic cel Sfânt, smeritul, începe să statornicească, în jurul justiției regale, unitatea dreptului. Filip cel Frumos, cârmuitor de mare merit, începe a impune, în jurul administrației regale, unitatea statală. Nici unul nu a avut ca primă grijă să placă, ci să fie activ și de folos. Fiecare s-a văzut silit să bea amara licoare a lipsei de popularitate. Dar au fost mai regretați după moarte decât fuseseră ponegriți, batjocoriți ori urâți în timpul vieții. Și mai ales vrerile lor începură a prinde viață. O patrie, o justiție, un stat: fundamentele decisive ale unei nații. Mulțumită celor trei artizani supremi ai ideii franceze, Franța ieșise din era posibilităților. Conștientă de sine, ea se afirma în lumea occidentală ca o realitate indiscutabilă și rapid superioară. Douăzeci și două de milioane de locuitori, frontiere bine păzite, o armată foarte ușor de mobilizat, feudali supuși, bine struniți, circumscripții administrative destul de bine controlate, drumuri sigure, un comerț înfloritor… 

Ce altă țară creștină putea, pe atunci, să se compare cu Franța și care nu o invidia? Desigur, poporul se plângea că simțea asupra lui o mână pe care o socotea mult prea fermă, dar și mai mult avea să se caine când avea să cadă în mâini prea molatice ori prea violente. Odată cu moartea lui Filip cel Frumos, brusc, apare ruptura. Îndelungata șansă succesorală se isprăvește. Cei trei fii ai Regelui de Fier se succedă la tron fără urmași de parte bărbătească. Am istorisit mai sus dramele trăite atunci de către curtea Franței în jurul unei coroane care a trecut și a tot trecut prin mezatul veleităților. În paisprezece ani, patru regi au luat calea mormântului. Iată ceva ce poate ului orice imaginație! Franța nu era învățată să dea fuga la Reims atât de des. Trunchiul arborelui capețian era ca fulgerat. Și a vedea coroana alunecând în ramura Valois, ramură agitată, nu era deloc în măsură să liniștească pe nimeni. Prinți ostentativi, necugetați, de o trufie fără margini, gata de acțiune, dar lipsiți de profunzime, toți cei din neamul Valois își închipuiau că era de-ajuns să surâdă pentru ca regatul să fie fericit. Înaintașii lor își confundau propria persoană cu Franța. 

Ei confundau Franța cu ideea pe care și-o făureau despre ei înșiși. După blestemul morților rapide, blestemul mediocrității. Cel dintâi Valois, Filip al VI-lea, poreclit „regele găsit“, altfel spus parvenitul, nu a știut să-și asigure în zece ani puterea, de vreme ce la capătul acestui răstimp vărul său primar, Eduard al III-lea al Angliei, s-a hotărât să redeschidă disputa dinastică. S-a declarat de drept rege al Franței, ceea ce i-a îngăduit să o susțină în Flandra, în Bretania, în Saintonge, în Aquitania, toate orașe sau seniorii care aveau a se plânge de domnia cea nouă. În fața unui monarh mai sigur pe el, englezul ar fi continuat desigur să șovăie. Nici primejdiile nu a știut Filip de Valois să le respingă. Flota i-a fost distrusă la Écluse din vina unui amiral ales, cu siguranță, tocmai fiindcă nu avea habar ce înseamnă marea. El însuși, regele, a rătăcit pe câmpuri, în seara bătăliei de la Crécy, întrucât își lăsase cavaleria să calce în picioare propria infanterie. Când Filip cel Frumos instituia impozite care stârneau nemulțumiri, o făcea spre binele Franței, ca s-o apere. Când Filip de Valois punea taxe încă și mai împovărătoare, el o făcea pentru a-și plăti înfrângerile. În ultimii cinci ani ai domniei sale, cursul monedei avea să fie schimbat de o sută șaizeci de ori. Banii au pierdut trei sferturi din valoare. Alimentele, în zadar impozitate, au atins prețuri amețitoare. O inflație fără precedent a iscat nemulțumirea orașelor. Când aripile nenorocirii se rotesc pe deasupra unei țări, totul se tulbură, iar calamitățile naturale se adaugă erorilor umane. Ciuma, marea ciumă, pornită din afundul Asiei, a lovit Franța mai crunt decât orice altă regiune din Europa. Străzile orașelor au devenit locul morții, mahalalele, adevărate osuare. În unele locuri a pierit un sfert din populație, în alte părți, o treime. Sate întregi au dispărut, din ele nu se mai vedeau, printre pârloage, decât cocioabe dărăpănate. Filip de Valois a avut un fiu pe care, din păcate, ciuma l-a ocolit. Câteva trepte doar îi mai rămăseseră Franței pentru a coborî deplin în ruină și deznădejde. Aceasta va fi opera lui Ioan al II-lea, supranumit din greșeală cel Bun. Spița aceasta de oameni mediocri fu cât pe ce să înlăture, încă din Evul Mediu, un sistem care încredința naturii nașterea, în sânul aceleiași familii, a deținătorului puterii suverane. Să fie oare popoarele mai ades câștigătoare la loteria urnelor decât la cea a cromozomilor? Mulțimile, întrunirile, chiar și colegiile restrânse nu se înșală mai puțin decât natura, iar providența este, oricum, zgârcită cu măreția.