În ultimii douăzeci de ani am lucrat, când și când, la o istorie a cunoașterii, publicând o prezentare generală, A Social History of Knowledge (2 vol., 2000–2012), o introducere în subiect, What is the History of Knowledge? (2016), și, cel mai recent, Exiles and Expatriates in the History of Knowledge (2017). Ca și cartea despre exilați, studiul de față s-a dezvoltat din prezentarea generală, pentru a deveni o carte de sine stătătoare. Am fost atras de acest subiect de multă vreme. Deși analfabetismul meu științific și matematic exclude posibilitatea ca eu însumi să fiu polimat, am împărtășit mereu faimoasa opinie exprimată de istoricii francezi Lucien Febvre și Fernand Braudel, care susțin că poți scrie mai bine istorie dacă nu te lași prins de constrângerile acestei discipline, cel puțin din când în când. Ca student la Oxford, unde am urmat cursuri de istorie vreme de trei ani, am mers și la prelegeri în alte domenii – de pildă cele de filosofie ale lui Gilbert Ryle, de economie ale lui Roy Harrod, de literatură medievală ale lui J.R.R. Tolkien, de psihologie ale lui Michael Argyle și – cele mai importante pentru viitorul meu – prelegerile de istoria artei ținute de Edgar Wind. Ca doctorand am început să citesc lucrări de sociologie și de antropologie și să particip la seminare de istoria științei, precum cel organizat de Norman Birnbaum și Iris Murdoch despre conceptul de alienare. Când am auzit că noua Universitate Sussex urma să fie organizată în manieră interdisciplinară, am depus imediat cerere pentru un post acolo și am predat la Școala de Studii Europene între 1962 și 1979, colaborând cu colegi specializați în istoria artei, sociologie și literatură franceză și engleză. Grație acestor experiențe – în special celor de la Sussex –, am simțit că aceasta este cartea pe care chiar trebuia să o scriu, despre oameni și grupuri mici preocupate atât de imaginea de ansamblu, cât și de detalii, și adesea implicați în transferul sau în „translația“ ideilor și a practicilor de la o disciplină la alta. A fost o plăcere să mă aflu, chiar și indirect, în compania acestui grup înzestrat de bărbați și femei – polimații la care mă voi referi în lucrarea de față –, unii dintre ei fiind cunoștințe vechi și în câteva cazuri chiar prieteni personali, în vreme ce realizările celorlalți le-am descoperit doar în cursul cercetărilor mele. Aș dori să le mulțumesc lui Tarif Khalidi și Geoffrey Lloyd pentru comentariile asupra capitolului 1; lui Waqas Ahmed că mi-a trimis un chestionar despre polimați în 2019, ca și o primă ciornă a cărții lui; lui Christoph Lundgreen, Fabian Krämer și grupului de studiu „Z wei Kulturen“ de la Brandenburgische Akademie der Wissenschaften din Berlin pentru o discuție fructuoasă despre ideile mele; lui Ann Blair, Steven Boldy, Arndt Brendecke, Chris Clark, Ruth Finnegan, Mirus Fitzner, José Maria García González, Michael Hunter, Gabriel Josipovici, Neil Kenny, Christel Lane, David Lane, Hansong Li, Robin Milner-Gulland, William O’Reilly, Ulinka Rublack, Nigel Spivey, Marek Tamm și Marianne Thormählen pentru informații, sugestii și referințe. Unele dintre gândurile mele privind polimații au fost prezentate atât în lucrări tipărite, cât și în prelegeri.1 Sper că această versiune mai amplă reprezintă o îmbunătățire adusă lucrărilor anterioare, mai schematice. Prezentarea acelorași idei în locuri sau în contexte diferite a sugerat adesea modificări. Ca atare, sunt extrem de recunoscător publicului care a participat la prelegerilor mele pe acest subiect din Belo Horizonte, Berlin, Brighton, Cambridge, Copenhaga, Engelsberg, Frankfurt și Gotha, pentru diferitele lui întrebări și comentarii. Mulțumirile mele călduroase se îndreaptă și către Robert Baldock și Heather McCallum de la Yale University Press că au primit cu entuziasm manuscrisul și celor doi cititori anonimi ai acestuia, precum și editorului meu, Richard Mason, pentru sugestiile constructive. Ca de obicei, Maria Lúcia a citit întregul manuscris și mi-a oferit sfaturile ei înțelepte.