Marele corn sună. Arlen își întrerupse munca, ridicându-și privirea către cerul zorilor, decolorat până la culoarea levănțicii. Ceața continua să atârne în aer, aducând cu sine un mult prea familiar gust acru, deprimant. În măruntaie îi crescu o spaimă tăcută în timp ce aștepta în liniștea dimineții, sperând că nu fusese decât închipuirea lui. Avea unsprezece ani. Urmă o pauză, apoi cornul sună de două ori, într-o succesiune rapidă. O dată lung și de două ori scurt însemna sud și est. Pâlcul de lângă Pădure. Tatăl lui avea prieteni printre oamenii din Pâlc. În spatele lui Arlen, ușa casei se deschise, și știu că mama lui era acolo, acoperindu-și gura cu mâinile. Se întoarse la muncă, neavând nevoie să i se spună să se grăbească. O parte dintre treburile grele puteau s-aștepte o zi, dar toate vitele trebuiau hrănite și vacile trebuiau mulse. Lăsă animalele în grajduri și deschise șurile cu fân, le dădu zoaie porcilor și alergă s-aducă un ciubăr de lemn pentru lapte. Mama lui se ghemuia deja sub primul șir de vaci. El înhăță scăunelul de rezervă și-și găsiră o cadență a muncii, cu laptele lovind lemnul în ritmul unui marș funerar. Când treceau la următoarea pereche din șir, Arlen își văzu tatăl înhămând la căruță cel mai puternic dintre animalele lor de povară, o iapă roaibă de cinci ani, pe nume Missy. Își vedea de treabă cu fața înnegurată. Ce-aveau să găsească de data asta? În scurt timp, erau cu toții în căruță, în drum spre micul pâlc de case de lângă pădure. Era periculos acolo, la o distanță de peste o oră de mers de cea 6 mai apropiată clădire glifată, însă le trebuia lemn de construcție. Înfășurată în șalul ei ponosit, mama lui îl strângea cu putere în brațe.

— Sunt băiat mare, mamă, se plânse Arlen. Nu trebuie să mă ții ca pe un țânc. Nu mi-e frică. Nu era întrutotul adevărat, dar nu se făcea să-l vadă ceilalți copii agățânduse de mama lui pe drum. Ș-așa își băteau destul de mult joc de el.

— Mie mi-e frică, zise mama lui. Dacă sunt eu aceea care are nevoie să fie ținută în brațe? Simțindu-se dintr-odată mândru, Arlen se trase mai aproape de ea în vreme ce-și continuară călătoria. Mama lui nu reușea niciodată să-l păcălească, dar știa întotdeauna ce să spună, cu același efect. Un stâlp de fum unsuros le dezvălui, cu mult înainte de a ajunge la destinație, tot ce voiau să știe. Ardeau morții. Și însemna că aveau foarte mulți, dacă aprinseseră rugurile atât de devreme, fără s-aștepte să vină ceilalți și să se roage. Prea mulți ca să te rogi asupra fiecăruia, dacă voiau să termine înainte de lăsarea serii. De la ferma tatălui lui Arlen până la Pâlcul de lângă Pădure erau mai mult de opt kilometri. Când sosiră, focurile care mistuiau cele câteva colibe rămase fuseseră stinse, dar nici nu mai era mare lucru de ars. Cincisprezece locuințe din care nu mai rămăseseră decât moloz și cenușă. — Au ars și stivele de lemne, spuse tatăl lui Arlen, scuipând peste marginea căruței. Arătă cu bărbia către rămășițele înnegrite a tot ce se tăiase într-un întreg anotimp. Arlen se strâmbă, gândindu-se că țarcul șubred al vitelor trebuia să mai reziste încă un an, însă, o clipă mai târziu, se simți vinovat. La urmaurmelor, nu era decât lemn. Când își opriră căruța, de ei se apropie Vorbitoarea satului. Selia, căreia mama lui Arlen îi zicea uneori Stearpa, era o femeie dură, înaltă și slabă, cu pielea parcă tăbăcită. Își adunase părul lung, încărunțit, într-un coc și își purta șalul ca pe un însemn al funcției. Nu suporta pălăvrăgelile fără noimă, așa cum aflase Arlen după ce se întâlnise, nu numai o singură dată, cu capătul toiagului, dar, în ziua aceea, prezența Vorbitoarei îl liniștea. Ca și tatăl lui, Selia avea ceva care-l făcea să se simtă în siguranță. Deși nu adusese pe lume propriii ei copii, era ca un părinte pentru toată lumea din Pârâul lui Tibbet. Puțini o egalau când era vorba de înțelepciune, și încă și mai puțini în privința încăpățânării. Când îi intrai în voie, aveai impresia că ești în cel mai sigur loc din lume.

— Mă bucur c-ai venit, Jeph, îi spuse Selia tatălui lui Arlen. Și fiindc-au venit Silvy și tânărul Arlen, adăugă, salutându-i cu o înclinare a capului. Avem nevoie de orice mână de lucru disponibilă. Chiar și băiatul ne poate ajuta. 7 Tatăl lui Arlen coborî din căruță cu un mormăit.

— Mi-am adus uneltele, zise. Spune-ne doar unde să trecem la treabă. Arlen luă prețioasele obiecte ajutătoare din partea din spate a căruței. Metalul era o raritate în Pârâu, și tatăl lui se mândrea cu cele două lopeți ale sale, cu târnăcopul și cu fierăstrăul. Toate aveau să fie întrebuințate din plin în acea zi.

— Câți au pierit? întrebă Jeph, deși nu părea cu adevărat dornic să afle. — Douăzeci și șapte, răspunse Selia. Lui Silvy i se tăie atunci răsuflarea și-și acoperi gura, ochii umplându-i-se de lacrimi. Jeph scuipă iarăși.

— Sunt supraviețuitori? întrebă el. — Câțiva. Manie, răspunse Selia, arătând cu toiagul către un băiat care fixa cu privirea rugul funerar, a alergat tocmai până la mine acasă, pe întuneric. Silvy icni. Nimeni nu mai alergase vreodată pe o distanță atât de mare scăpând cu viață.

— Glifele de pe casa lui Brine Cutter au rezistat aproape toată noaptea, continuă Selia. El și familia lui au văzut totul. Alți câțiva au fugit de miezingi și s-au refugiat acolo, până când s-au răspândit flăcările și le-a luat foc acoperișul. Au rămas în casa care ardea până când au început să crape grinzile, apoi și-au încercat norocul afară, cu câteva minute înainte de-a răsări soarele. Miezingii i-au ucis pe Meena, soția lui Brine, și pe fiul lor Poul, dar ceilalți au scăpat. Arsurile se vor vindeca, iar copiii se vor reface cu timpul, dar restul… Nu era nevoie să-și încheie fraza. Supraviețuitorii unui atac al demonilor aveau un fel al lor de a muri la scurt timp după aceea. Nu toți, și nici cei mai mulți, dar destul de mulți. Unii își luau singuri viața, iar ceilalți priveau pur și simplu în gol și refuzau să mănânce și să bea până când se prăpădeau. Se spunea că unui atac al demonilor nu-i supraviețuiai cu adevărat decât după ce trecea un an și-o zi. — Au mai rămas o duzină despre care nu știm nimic, adăugă Selia, cu foarte puțină speranță în glas. — O să-i scoatem dintre dărâmături, încuviință Jeph cu voce îndârjită și cu ochii la casele prăbușite, dintre care unele încă mai ardeau mocnit. Tăietorii de lemne își construiau locuințele în special din piatră, ca să se apere de incendii, dar până și piatra ardea dacă glifele dădeau greș și dacă în același loc se adunau destul de mulți demoni ai focului. Jeph li se alătură celorlalți bărbați și câtorva femei mai puternice, care îndepărtau molozul și cărau morții cu roabele până la rug. Leșurile trebuiau arse, firește.

Nimeni nu-și dorea să fie îngropat în același pământ din care ieșeau demonii în fiecare noapte. Cu mânecile robei suflecate, dezgolindu-i 8 brațele vânjoase, Veghetorul Harral îi ridica el însuși pe toți, rând pe rând, și îi așeza pe rug murmurând rugăciuni și trasând glife în văzduh în vreme ce flăcările începeau să-i mistuie. Silvy li se alătură celorlalte femei, care adunau laolaltă copiii mai mici și îngrijeau răniții sub privirile atente ale Culegătoarei de Ierburi a Pârâului, Coline Trigg. Dar niciun fel de iarbă nu putea domoli durerea supraviețuitorilor. Brine Cutter, căruia i se mai spunea și Brine Spete Late, era un bărbat cât un urs, care râdea de obicei zgomotos și care obișnuia să-l arunce pe Arlen în sus ori de câte ori veneau să cumpere lemn. Acum stătea în cenușa de lângă ruinele casei sale, lovindu-și cu încetineală capul de peretele înnegrit. Murmura ceva pentru sine însuși și își ținea brațele strâns înfășurate în jurul corpului, de parcă i-ar fi fost frig. Alături de ceilalți copii puși la treabă, Arlen căra apa și căuta prin mormanele de lemne bucăți care ar mai fi putut fi folosite. Mai aveau în față câteva luni de căldură, dar nu mai era destul timp ca să taie lemn suficient pentru întreaga iarnă. Aveau să ardă din nou balegă, umplând casa de duhoare.