Privesc pe fereastra bovindoului, la valurile care biciuie stâncile de culoarea ardeziei şi la spuma albă ce sare peste marginile lor colţuroase. Dintr-un impuls, deschid geamul şi las ţipetele pescăruşilor şi freamătul neobosit al valurilor să pătrundă în casă. Doi porumbei se leagănă pe un fir de telegraf. Îşi iţesc capetele înspre mine, privindu-mă curioşi. — Élise, răzbeşte până la mine glasul domnului Beaufort, care tocmai a intrat în cameră. Ai terminat? Te pot duce la gară. — Vă mulţumesc. Închid fereastra, şterg de praf pervazul şi mă întorc cu faţa spre el, arborând un zâmbet politicos. Apoi îmi scot tunica de lucru şi îl urmez în jos pe scări, atârnând tunica pe spatele uşii de la bucătărie, în timp ce ne îndreptăm spre aleea de acces. Domnul Beaufort îmi deschide portiera. — Merci, monsieur. Este un domn, iar eu apreciez lucrul ăsta. Mă face să mă simt ca un om, nu ca o menajeră. — Ai planuri pentru sfârşitul de săptămână? întreabă el, în timp ce înaintăm pe drumurile străjuite de copaci, spre gara din Saint-Brieuc.

— Nimic special, iau prânzul acasă cu fiica mea, apoi poate mergem la o plimbare pe plajă. — Ce mai face Joséphine? Mă înduioşează faptul că îşi aminteşte cum o cheamă. — Bine, mulţumesc. Luna viitoare dă bacalaureatul. Vrea să se ducă la facultate. Îmi surprind mândria din voce şi mă opresc înainte de a-i spune ce fată inteligentă este Joséphine. Luna trecută a împlinit optsprezece ani. — Deja? Era o copiliţă când ai început să lucrezi la noi. — Da. Mă las pe spate, întrebându-mă dacă acest capitol al vieţii mele a luat sfârşit. Am reuşit ce mi-am propus. Joséphine a ajuns la maturitate şi, în scurtă vreme, îi voi spune adevărul. Minciunile pe care le-am ridicat în jurul copilăriei sale au crescut ca nişte zăbrele invizibile, care mi-au stat în cale, m-au prins într-o capcană. Numai adevărul mă va elibera acum. Dar, în acelaşi timp, adevărul mă îngrozeşte. Parcurgem restul drumului în tăcere şi mă simt uşurată când maşina opreşte în faţa gării. Trenul este deja acolo, iar eu îi mulţumesc lui Monsieur Beaufort înainte de a mă grăbi spre peron, unde mă urc într-un vagon gol şi mă instalez pe bancheta îmbrăcată în catifea. Mă gândesc că aş putea să fac o plimbare cu Joséphine în după-amiaza aceasta; pe de altă parte, nu vreau să îi abat atenţia de la studiu. După ce va termina cu examenele, vom avea mai mult timp să discutăm. Să discutăm deschis. O văd pregătită să îşi desfacă aripile şi să îşi ia zborul, dar nu o pot lăsa să plece înainte de a-i spune tot ce trebuie să ştie. Când trenul ajunge în Lannion, cobor şi străbat gara, spre şosea. Vechiul Renault 4CV verde al lui Soizic este parcat în acelaşi loc ca în fiecare sâmbătă, când mă ia de la gară. — Bonjour, Soizic. Deschid portiera din dreapta şi intru, sărutând-o uşor pe ambii obraji. Ce faci? — Joséphine vine abia diseară, zice ea, în chip de răspuns. Mă simt decepţionată, dar mă adun şi întreb: — Ia prânzul la cineva acasă? — Da, la Hervé. Întoarce cheia în contact şi maşina pleacă de pe loc. O privesc cu coada ochiului. — Pare să petreacă mult timp cu el.

— E frumos că are un prieten. Nu te îngrijora, am vorbit cu ea despre băieţi şi... Vocea i se stinge, lăsând aluzia să plutească în aer. — O să vorbesc şi eu cu ea. Încerc să îmi reafirm poziţia de mamă a lui Joséphine, ceva ce fac de când s-a născut. Atentă la drum, Soizic ridică o sprânceană. Eu întorc capul şi mă uit pe geam. Bărcile cu pânze din Baie de Sainte-Anne au fost abandonate lângă mare şi zac acolo, culcate pe o parte, în aşteptarea următorului flux. Marea a măturat tot ce se afla în calea ei şi nu era ancorat sau înrădăcinat în pământ. Uneori îmi doresc să pot şterge şi eu trecutul în acelaşi fel, să las valurile să îl poarte departe, în larg, unde nu va mai fi găsit niciodată. Dar trecutul face parte din noi, iar pentru mine a venit timpul să îl înfrunt. A venit timpul ca Joséphine să îl cunoască. — Am pregătit prânzul, zice ea, aruncându-mi o privire. Supă de ceapă şi baghetă proaspătă. — Merci. Am ajuns să înţeleg că acesta este felul lui Soizic de a arăta că ţine la noi. Ştiu că ţine la noi. În ciuda replicilor ei caustice şi a felului ei rece de a fi, ştiu că ţine foarte mult la Joséphine, ba chiar şi la mine. Poate că nu ne curge prin vene acelaşi sânge, dar Soizic a ajuns să facă parte din mica noastră familie. Nu ştiu însă dacă şi-a asumat rolul de mamă, bunică sau tată. Uneori mi se pare că a intrat în toate trei. Cotim şi tragem în dreptul căsuţei vechi, din piatră, care mi-a fost cămin încă de când am părăsit Parisul. Când intrăm, mă întâmpină mirosul de usturoi şi ceapă şi mi se face brusc foame. Soizic toarnă supa cu polonicul; brânza topită se întinde printre crutoane şi inelele groase de ceapă. Înainte de a ridica lingura, îşi face semnul crucii. — Doamne, îţi mulţumim pentru mâncarea aceasta. — Amin, murmur eu. Mâncăm într-o tăcere plăcută, născută din anii lungi de familiaritate. Lui Soizic nu i-a plăcut niciodată să stea la taifas, iar eu m-am obişnuit cu felul ei de a fi. „Taciturnă” este cuvântul care o descrie cel mai bine, dar are motivele ei. Tocmai terminăm supa, când Joséphine intră în bucătărie ca o furtună, cu ochii albaştri sclipind de înflăcărare. — Maman, ghici ce s-a întâmplat! Nici măcar nu dă bună ziua. Mă bucur să o văd atât de fericită şi mă ridic să o sărut pe obraz.

— Bonjour, Joséphine. Apoi întind mâna spre Hervé, care stă lângă ea. Chipul lui se face şi mai trandafiriu şi apoi îmi ia mâna şi o scutură sănătos. Pare un băiat bun. — Ghici! repetă Joséphine. Se uită la Hervé şi apoi la mine. Se organizează o excursie cu şcoala în Anglia. Lui Joséphine îi place nespus limba engleză; visează să se ducă în Anglia de când a ieşit primul album al Beatleşilor, luna trecută. Uneori o aud cântând „Love Me Do” sau „Please Please Me”. Mă uit la fiica mea, la chipul ei plin de tinereţe şi de viaţă şi, cu un dor vag, dar familiar, îmi amintesc de tatăl ei. Are aceeaşi joie de vivre, aceeaşi dorinţă de a gusta din tot. Dar inima îmi este grea, căci ştiu că va trebui să o dezamăgesc. — Joséphine, îmi pare rău. Nu ne permitem. Ochii i se întunecă un pic şi rămâne cu gura căscată, iar gropiţele i-au dispărut acum. — Dar nici nu ştii cât costă. Iar eu am nişte bani rămaşi de la ziua mea. — Ştiu că ai, zic eu, strângând-o de mână. Dar tot nu avem atâţia bani. Oftează adânc şi simt cum tot corpul i se pleoşteşte. Hervé strânge din buze, întorcându-şi privirea, parcă stânjenit. Chestiunea banilor nu se discută cu persoane din afara familiei. — Nu ai nici măcar paşaport, adaugă Soizic. Cuvântul „paşaport” îmi accelerează brusc pulsul. Trebuie să mai aştepte puţin, până după examene, până ce vom avea timp să vorbim despre toate, cu calm şi atenţie. — Sunt sigură că se poate obţine! Joséphine ridică vocea, iar eu îi simt exasperarea. În loc să o ajutăm să îşi împlinească visurile, noi o împiedicăm, o ţinem pe loc. Mă întorc spre Hervé.