Tomoko şi-a răsfirat degeţelele şi a apăsat cu putere peticul de mătase ca să-l întindă bine. Palma ei nu atingea nici măcar mărimea unei frunze de arţar din grădină. Veranda căsuţei de ţară din ţinutul Kishu1, cu o climă temperată plăcută, era mai spaţioasă decât în alte părţi, măsurând peste patru shaku1 2. Tomoko şedea cu spatele drept pe o pernă mare ce trona în colţul însorit. A netezit cu palma câteva petice, răbdătoare şi atentă şi, în final, a suprapus două ca să le coasă laolaltă. Avea de la bunica ei un ac cu urechile mari, din cele pentru copii, folosite pentru pânza groasă de bumbac. S-a apucat de cusut şi, când peticele au ajuns cât palma, a luat forfecuţa şi a tăiat aţa. Clic. Mânuia acul cu îndemânarea unei femei în toată firea. L-a uns mai întâi, după datină, a luat bucata de material cu mâna stângă, iar cu dreapta a potrivit vârful acului, îndreptându-şi totodată spatele şi adoptând o ţinută adecvată pentru cusut. Era micuţă de statură pentru vârsta ei, dar pe chip i se întipărise o hotărâre ieşită din comun. Te uimea pur şi simplu contrastul dintre profilul frumos conturat — cu ochii rotunzi şi buza de jos mai plinuţă — şi seriozitatea nu tocmai firească pentru o copilă. Numai că acul gros nu era deloc potrivit. Cu toate că Tomoko îşi luase măsuri de precauţie, ungându-1 cu ulei de păr, împungea greu şi lăsa găuri mari pe marginea peticelor, scoţând şi un uşor pârâit. Firul roşu de mătase se strecura uşor dar oarecum stingher prin găurile mult prea mari. N-a ieşit ceva grozav, deşi fetiţa simţea că-i ard buricele trandafirii ale degetelor. Pricina eşecului părea să fi fost combinarea nepotrivită a două materiale diferite: un crep satin pe faţă şi o mătase foarte subţire pe dos. Oricum, îşi isprăvise treaba. Tomoko a tras cu grijă de margini ca să se aşeze bine la cusături şi apoi a pus-o peste celelalte, aflate deja pe colţul stâng al pernei pentru şezut. Şi bucata asta avea aceeaşi lăţime ca precedenta. Tomoko potrivise peticele pe lungime, obţinând patru săculeţi dreptunghiulari, dintre care doi mai înguşti şi doi puţin mai laţi. — Eu credeam că te joci frumos, singurică... Ce coşi acolo? Auzind vocea bunicii, Tomoko ridică privirea, iar buza de jos, până atunci ţuguiată din pricina concentrării, se destinse brusc. — Feţe de salteluţe şi de plăpumioare. — Pentru păpuşă? — Bunico, aş vrea nişte material... — Am în debara, îţi scot mâine. — N u din debara. Mi-ar trebui nişte vatelină. — Aha, vatelină... Bunica a fost plăcut surprinsă. Tare şi-ar fi dorit ca fiica ei, Ikuyo, mama fetiţei, să fi deprins cumpătarea, trăsătură pe care Tomoko o avea în sânge. Bătrâna folosea vatelina, un fel de bumbac scămoşat, în straturi subţiri, la poalele chimonourilor. Micuţa ştia că rămăşiţele se adunaseră la fundul cutiei cu ace. La patruzeci de ani împliniţi era neaşteptat de tânără pentru o bunică. Formele uşor dolofane şi pielea albă trădau o femeie în floarea vârstei. Sătenii spuneau mereu că familia Sunaga se compune din trei surori aparţinând unor generaţii diferite. Când s-a răspândit vestea măritişului în familia Sunaga, se întrebau în glumă dacă urmau să se mărite toate trei.