Biserica de la Roma primise un raport. Părintele Cristóvão Ferreira, trimis în Japonia de către Ordinul Iezuit din Portugalia, fusese torturat la Nagasaki, prin spânzurarea cu capul în jos deasupra unei gropi şi jurase că se leapădă de credinţă. Acest preot se afla în Japonia de mai bine de douăzeci de ani şi ajunsese în poziţia cea mai respectabilă – aceea de paroh. Era un bătrân venerabil, care îşi conducea preoţii şi credincioşii cu multă abilitate. Fusese binecuvântat cu un talent teologic cum rar se poate întâlni. Îşi continuase în secret activitatea misionară, ascunzându-se în regiunea Kamigata, chiar dacă acolo erau persecuţii, iar scrisorile sale erau pline de o credinţă neînfricată. Părea de necrezut că un asemenea om ar fi fost în stare să trădeze Biserica, oricât de cumplită ar fi fost situaţia în care se găsea. Multe persoane din rândul Bisericii şi al Ordinului Iezuit se întrebau dacă nu era vorba de un raport fictiv, întocmit de păgânii olandezi sau de japonezi. Biserica de la Roma ştia, bineînţeles, din scrisorile misionarilor, că răspândirea creştinismului în Japonia trecea prin momente grele. În anul 1587, guvernatorul general al Japoniei, Hideyoshi, a renunţat la politica predecesorului său şi a început să-i persecute pe creştini. Mai întâi au fost arşi pe rug douăzeci şi şase de preoţi şi credincioşi la Nishizaka, în Nagasaki, iar apoi au început să fie vânaţi, torturaţi şi omorâţi creştinii din toată ţara. Shōgunul Tokugawa a urmat aceeaşi politică, iar în anul 1614 a hotărât să izgonească din ţară toţi preoţii creştini.

Conform rapoartelor misionarilor, în zilele de 6 şi 7 octombrie ale aceluiaşi an, mai bine de şaptezeci de preoţi, inclusiv japonezi, au fost strânşi la Kibachi, în Kyūshū, îmbarcaţi pe cinci corăbii vechi, care se îndreptau spre Macao şi Manila şi trimişi în surghiun. Era o zi ploioasă, iar marea învolburată avea culoarea cenuşie când corăbiile ude au ieşit din port, au trecut de promontoriu şi s-au pierdut dincolo de linia orizontului.