Născută în Coreea de Sud şi educată în Statele Unite ale Americii, Suki Kim face parte din clubul restrâns al jurnaliştilor care au ajuns în „cea mai închisă ţară a planetei”. Scuzată-mi fie forţarea limitelor limbii, însă e greu de descris izolarea în care sunt ţinuţi 25 de milioane de nord-coreeni. În cadrul acestui club restrâns, Suki Kim se remarcă prin faptul că nu a fost la Phenian o singură dată. Nu, a ajuns de mai multe ori. Prima dată a fost prin 2002, atunci când regimul sărbătorea cea de-a şaizecea aniversare a liderului Kim Jong-il. Şase ani mai târziu, Suki Kim avea să revină în Coreea de Nord, de această dată însoţind Filarmonica din New York. Cea mai interesantă vizită a fost însă cea din 2011. Timp de jumătate de an, ea a predat engleza la Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie, singura universitate privată din ţară, locul unde regimul îşi pregăteşte viitorii înalţi funcţionari, oameni care trebuie să ducă mai departe moştenirea lăsată de Kim Ir-sen. Experienţele din timpul acestei vizite au fost reunite în cartea de faţă. Suki nu a avut o misiune uşoară, mai ales că a mers la Phenian sub acoperire. Pentru a putea preda, s-a dat drept misionară creştină. Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie a fost fondată şi finanţată de câţiva evanghelişti care colaborează cu regimul de la Phenian.

Dacă ar fi fost descoperită, cu siguranţă ar fi fost acuzată de spionaj şi ar fi fost aruncată pe viaţă în unul din numeroasele lagăre de muncă forţată. Suki nu a lăsat nimic la voia întâmplării. Se trezea în fiecare dimineaţă la 5 şi nu-şi salva ideile pe computer, ci pe stickuri pe care le ţinea în permanenţă asupra ei. Era conştientă că nord-coreenii îi controlau periodic calculatorul. De altfel, a fost în permanenţă monitorizată de ghizi. În cea mai mare parte a timpului a fost practic închisă în Universitate, iar în puţinele vizite la diversele monumente a fost însoţită de o armată de supraveghetori. Instituţia de învăţământ se află la periferia capitalei Phenian şi este aproape ca un lagăr. Nici profesorii şi nici studenţii nu prea ies din campus, iar atunci când o fac nu pot fără aprobare şi escortă. Părinţii primesc şi ei cu greu undă verde să-şi viziteze copiii. Regimul vrea să-i ţină pe tineri izolaţi şi să-i înveţe doar ceea ce propaganda oficială consideră că trebuie să ştie. Peste tot prin campus întâlneşti portretele conducătorilor, iar absolut toţi studenţii poartă insigne cu Kim Ir-sen, fondatorul regimului comunisto-stalinist. Profesorii străini nu pot preda fără ca mai întâi să le prezinte supraveghetorilor nord-coreeni structura lecţiilor pentru verificare şi aprobare.

Cei 270 de studenţi se dovedesc a fi nişte roboţei rupţi de lume, obedienţi şi fără urmă de gândire critică, exact aşa cum îi vrea regimul. Suki descoperă că, deşi unii studiaseră informatica, habar nu aveau de existenţa internetului. Tinerii aveau acces doar la televiziunea oficială şi la ziarele nord-coreene. Bineînţeles că în toate se vorbeşte doar despre lider, despre cum luptă el pentru binele poporului, despre imperialiştii americani şi japonezi, despre cât de greu se trăieşte în Coreea de Sud. Cam acestea sunt în mare temele cu care Propaganda îi bombardează pe nordcoreeni de la naştere şi până la moarte. În lunile petrecute la Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie, Suki descoperă că studenţii pe care îi învaţă engleză nu prea pot recunoaşte Turnul Eiffel sau Taj Mahalul şi habar nu au ce ţară a trimis prima un om pe Lună. Dacă nişte studenţi dintr-o şcoală de elită din Phenian cunosc atât de puţine lucruri despre lume, imaginaţi-vă câte ştiu cei de la ţară, oameni pentru care singura preocupare este cea de a se lupta pentru bolul de orez care le asigură supravieţuirea. Suki se apropie de studenţii ei şi încearcă să le lărgească orizontul, atât cât o lasă supraveghetorii, bineînţeles. La un moment dat, ea reuşeşte chiar să-i convingă pe nord-coreeni să le permită tinerilor să vadă Harry Potter şi Prizonierul din Azkaban. Studenţii se bucură ca nişte copii şi se grăbesc să găsească similitudini între ceea ce se întâmplă la Hogwarts şi campusul lor. După ce m-am întors din Coreea de Nord, am fost întrebat de multă lume dacă oamenii de acolo chiar au fost îngenuncheaţi de Propagandă şi cred că liderii lor sunt semizei sau pur şi simplu sunt speriaţi şi joacă teatru. Probabil că găseşti oameni din ambele categorii, însă majoritatea e formată din cei literalmente spălaţi pe creier. Suki Kim reuşeşte să ne ducă în fabrica de roboţei a regimului nord-coreean şi astfel ne arată capacitatea de a rezista şi umanitatea celor dinăuntru şi, de asemenea, cum a reuşit singura dictatură ereditară a lumii să rămână la putere aproape şapte decenii.

Luni, 19 decembrie 2011, la ora 12:45, cineva a ciocănit la uşa mea. Mi-a sărit inima din piept. Ştiam cine era. Am ignorat ciocănitul şi am continuat să-mi îndes hainele în valiză. Ciocănitul s-a auzit iar. Ştia că sunt înăuntru şi nu avea de gând să plece. În cele din urmă m-am oprit din ceea ce făceam şi am deschis uşa. În prag era Martha, britanica de 24 de ani înaltă şi slabă, cu ochelari, cu care îmi împărţeam sarcinile didactice. „Trebuie să vii la întâlnire imediat”, a spus ea. Am oftat, simţind povara ultimelor şase luni petrecute printre cei 30 de misionari creştini, acum reuniţi în taină pentru rugăciunea dinaintea Crăciunului. Apoi Martha a şoptit: „A murit”, arătând spre tavan. Credeam că se referă la Dumnezeu şi pentru o clipă am fost derutată. Nu am citit niciodată Biblia, iar familia mea e în general atee. Apoi Martha a adăugat „el”, iar eu mi-am dat seama că se referea la principalul zeu din această lume: Kim Jong-il. Ţinea oare de soartă faptul că experienţa mea nord-coreeană a început cu ziua lui de naştere şi a luat sfârşit cu moartea lui? În februarie 2002 am întrezărit pentru prima oară oraşul interzis Phenian, ca parte a unei delegaţii coreeano-americane aflate în vizită cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a lui Kim Jong-il. Se întâmpla la doar câteva luni după 11 septembrie şi George W. Bush tocmai inclusese acea ţară într-o „Axă a Răului”, aşa că nu era un moment de bun augur pentru ca o americană singură să-i treacă graniţa împreună cu un grup de străini. În următorii nouă ani, cu fiecare trecere neverosimilă a acelei graniţe imuabile, am devenit tot mai fascinată de acest loc necunoscut şi de nepătruns. Această naţiune izolată a urmat un sistem complet diferit faţă de restul lumii, atât de diferit, încât în 2011, când am sosit acolo, m-am trezit în „Anul Juche 100”.

Republica Populară Democrată Coreeană (RPDC) are un sistem calendaristic diferit, care măsoară timpul de la naşterea Marelui lor Lider iniţial, Kim Ir-sen, care a murit în 1994; Juche, care s-ar traduce aproximativ prin „autonomie”, stă în centrul filosofiei fondatoare a Coreei de Nord. Aproape toate cărţile pe care le-am văzut acolo erau scrise de Marele Lider sau erau despre el. Media controlată de stat, inclusiv ziarul Rodong Sinmun şi Televiziunea Centrală Chosun, relata aproape în exclusivitate despre Marele Lider. Mai toate filmele, cântecele şi monumentele vesteau miraculoasele realizări ale Marelui Lider, al cărui rol fusese transmis cale de trei generaţii, de la Kim Ir-sen şi Kim Jong-il la Kim Jong-un, care avea 29 de ani în 2012, când a preluat puterea, devenind cel mai tânăr şef de stat din lume. S-a spus că fiecare casă din ţară e dotată cu un difuzor prin care poate fi transmisă propaganda guvernului şi că mai bine de 35.000 de statui ale Marelui Lider sunt răspândite în întreaga ţară. Dar, în timp ce regimul îşi face de lucru cu armele nucleare, provocând sancţiuni repetate ale ONU, poporul nord-coreean suferă. Foametea din anii ’90 (cunoscută drept „Marşul anevoios”) a ucis milioane de oameni, circa o zecime din întreaga populaţie, şi chiar şi acum Programul Alimentar Mondial raportează că 80% dintre nord-coreeni se confruntă cu lipsa alimentelor şi foametea. Se estimează că munca forţată, execuţiile şi lagărele de concentrare au curmat peste un milion de vieţi omeneşti din 1948 încoace. Potrivit ultimului raport ONU, RPDC mai are aproximativ 20 de gulaguri în care sunt închişi aproximativ 120.000 de deţinuţi politici (Human Rights Watch susţine că ar fi 200.000). Aceste cifre sunt în mod inevitabil aproximative, dat fiind faptul că acolo nimic nu poate fi verificat. Aproape nici unui nord-coreean nu i se permite să iasă din ţară – transfugii riscă execuţia – şi aproape nici unui străin nu i se îngăduie să intre, cu excepţia celor aflaţi în excursii organizate, majoritatea cu paşapoarte europene, care văd doar ceea ce li se permite. În această epocă globală a informaţiei, în care secretele au devenit un anacronism, Coreea de Nord e cu totul aparte.

Descarca Fara tine noi nu existam de Suki Kim in format pdf.