Atunci am văzut Pendulul. Sfera, mişcându-se la capătul unui fir lung fixat de bolta corului, îşi descria oscilaţiile-i ample într-o izocronă maiestate. Eu ştiam - dar oricine ar fi putut să-şi dea seama de asta în vraja acelei molcome respirări - că perioada era reglată de raportul dintre rădăcina pătrată a lungimii firului şi acel număr π care, iraţional pentru minţile sublunare, prin divină înţelepciune leagă obligatoriu circumferinţa de diametrul tuturor cercurilor cu putinţă, astfel că timpul plutirii acestei sfere de la un pol la celălalt era efectul unei misterioase conspiraţii între cele mai atemporale dintre măsuri, unitatea punctului de suspensie, dualitatea unei dimensiuni abstracte, natura ternară a lui π, tetragonul secret al rădăcinii, perfecţiunea cercului. Mai ştiam că pe verticala dusă din punctul de suspensie, la bază, un dispozitiv magnetic, comunicându-şi atracţia unui cilindru ascuns în miezul sferei, asigura constanţa mişcării, artificiu destinat să contracareze rezistenţele materiei, dar care nu se opunea legii Pendulului, ba chiar îi permitea să se manifeste, deoarece în vid orice punct material greu, suspendat la extremitatea unui fir neextensibil şi fără greutate, care nu întâmpină rezistenţa aerului şi nu produce frecare în punctul lui de sprijin ar fi oscilat în mod regulat o veşnicie. Sfera de aramă arunca licăriri palide şi schimbătoare, după cum ajungea în bătaia ultimelor raze de soare ce răzbăteau prin vitralii. Dacă, aşa cum se petrecea altădată, ar fi atins cu vârful ei un strat de nisip umed întins pe podeaua corului, ar fi desenat la fiecare oscilaţie o dâră uşoară pe sol, iar dâra, schimbându-şi infinitezimal direcţia cu fiece clipă, s-ar fi lărgit din ce în ce mai mult în formă de breşă, de şanţ, lăsând să se ghicească o simetrie cu raze - ca scheletul unei mandale, ca structura invizibilă a unui pentaculum, o stea, o roză mistică. Nu, mai degrabă o istorie, înregistrată pe întinderea unui deşert, a urmelor lăsate de nesfârşite caravane rătăcitoare. O poveste despre lente şi milenare migraţii, poate că aşa se mişcaseră atlanţii continentului Mu, într-o peregrinare tenace şi posesivă, din Tasmania până în Groenlanda, de la Capricorn până la Rac, din insula prinţului Eduard până în Svalbard. Vârful repeta, nara din nou într-un timp contractat ceea ce făcuseră ei de la o glaciaţiune la alta şi poate mai făceau şi acum, ajunşi mesageri ai Stăpânilor - poate pe traiectul dintre Samoa şi Novaia Zemlia, vârful atingea, în poziţia lui de echilibru, Agarttha, Centrul Lumii. Şi intuiam că un plan unic unea Avalonul, ţinutul hiperborean, cu deşertul austral ce adăposteşte enigma de la Ayers Rock. În momentul acela, la ora patru în după-amiaza zilei de 23 iunie, Pendulul îşi domolea iuţeala de la o extremitate a planului de oscilaţie, ca să revină indolent către centru, să capete apoi viteză la jumătatea drumului parcurs, să taie încrezător pătratul ocult al forţelor care-i marcau destinul. Dacă aş fi rămas un timp îndelungat, rezistând trecerii orelor, să fixez cu privirea acel cap de pasăre, acel vârf de lance, acea creastă răsturnată, în timp ce-şi desena în gol propriile-i diagonale, atingând punctele opuse ale circumferinţei ei astigmatice, aş fi fost victima unei iluzii fabulatorii, deoarece Pendulul m-ar fi făcut să cred că planul de oscilaţie îndeplinise o rotaţie completă, întorcându-se în punctul de plecare, în treizeci şi două de ore, descriind o elipsă turtită — elipsa învârtindu-se în jurul propriului ei centru cu o viteză unghiulară uniformă, potrivită cu latitudinea. Cum s-ar fi rotit oare dacă punctul ar fi fost fixat în vârful cupolei Templului lui Solomon ? Poate Cavalerii încercaseră şi acolo. Poate calculul, semnificaţia finală, nu s-ar fi schimbat. Poate că biserica abaţială de la Saint-Martin-des-Champs era adevăratul Templu. Oricum, experienţa ar fi fost perfectă numai la Pol, unicul loc în care punctul de suspensie se găseşte pe prelungirea axei de rotaţie a Pământului şi unde Pendulul şi-ar realiza ciclul său aparent în douăzeci şi patru de ore. Dar această abatere de la Lege, pe care de altfel Legea o şi prevedea, această violare a unei măsuri de aur nu făcea ca minunea să devină mai puţin demnă de admiraţie. Eu ştiam că Pământul se învârte, şi eu odată cu el, şi Saint-Martin-desChamps şi întregul Paris odată cu mine, şi împreună ne roteam pe sub Pendulul care în realitate nu-şi schimba niciodată direcţia propriului plan, pentru că acolo, în locul de unde atârna el, şi de-a lungul infinitei prelungiri ideale a firului, sus, către cele mai îndepărtate galaxii, stătea, înţepenit întru eternitate, Punctul Fix. Pământul se învârtea, însă locul unde firul era agăţat era unicul punct fix al universului. Deci nu atât în jos mi se-ndrepta privirea, ci într-acolo, sus, unde se oficia taina nemişcării absolute. Pendulul îmi spunea că, totul mişcându-se, globul, sistemul solar, nebuloasele, găurile negre şi toate cele născute din marea emanaţie cosmică, de la primii eoni până la materia cea mai vârtoasă, un singur punct rămânea, pivot, pilon, sprijin ideal, făcând ca universul să se mişte în juru-i. Iar eu mă împărtăşeam acum din această experienţă supremă, eu, care totuşi mă mişcăm cu toate şi cu tot, dar puteam să-l văd pe Acela, pe Nemişcătorul, Stânca, Garanţia, negura extraordinar de luminoasă care nu e corp, nu are figură formă greutate cantitate sau calitate şi nu vede, nu aude, nu cade sub simţuri, nu e într-un loc, într-un timp sau într-un spaţiu, nu e suflet, inteligenţă, imaginaţie, opinie, număr, ordine, măsură, substanţă, eternitate, nici beznă nu-i şi nici lumină, eroare nu-i şi nu e adevăr