Un băiat îi spusese că undeva, foarte departe, exista nisip moale ca o catifea, și alb ca norii, și îi vorbise despre scoici, și despre mirosul de sare, și despre muzica valurilor; nu-l crezuse. Puștanii din Carrières Centrales¹ îți spun mereu tot soiul de povești, ca să te vrăjească, pușlamalele. Aici, sub ea, nisipul era galben și cenușiu; mirosea a mucuri de țigară și îi zgâria pielea, dacă se freca de el. Dezgustător, dar așa era nisipul din Casablanca. Cel puțin, era nisip adevărat. Se făceau aproape trei ore de când dormeau la soare. Soarele din Casablanca nu te dezamăgește niciodată – de fiecare dată te sufocă, te învăluie, te rostogolește, te topește cu totul. Am putea să murim cu toții aici topiți, să sfârșim prin a dispărea, să devenim rând pe rând niște picături vâscoase de grăsime, și, când părinții noștri ar veni apoi să ne caute, trecând pe lângă plaja 56, nu ar vedea nimic altceva decât o baltă mare, tulbure și verzuie, și nu ar ști că balta reprezintă trupurile noastre topite. Mă rog, poate că, pe ceilalți, părinții nici măcar nu i-ar căuta, pentru că ei aveau totuși douăzeci și trei de ani. Dar pe ea, mama ei ar căuta-o, cu siguranță. Nu mai știa unde începeau și unde se terminau corpurile, unde se aflau limitele pielii ei; erau doar niște picioare calde și sforăieli, și nenumăratele fire de nisip, o bucată de prosop aspru și nasul ei undeva sub un braț. Moțăim, și mingiile de fotbal care sar în apă și stropesc pe toată lumea, claxoanele mașinilor care urlă pe șoseaua din spate, toate astea nu schimbă nimic – sunt zgomote ale vieții, asta ne amintește că nu suntem morți, spunea adesea Yaya.

În cele din urmă, se despărțiră încetișor. Din masa fără formă, se desprinseră pe rând, ca niște cabluri electrice, unii după alții; era ca un dans, un dans modern din Franța – nu un dans de prin partea locului. Băieții își luaseră picioarele între brațe, iar fetele se întinseseră pe burtă, cu picioarele îndoite, ca să simtă niște lolite. Sarah n-avea să facă pe interesanta așa. Ea se așeză cu băieții. Discutară puțin, băură apă Sidi Ali, spunând: ce acidulată e apa asta, Sidi Ali. Yaya arunca cu pietre în Atlantic, spunea că într-o zi, fără s-o facă special, o să omoare un pescăruș, dar că va fi vina pescărușului, pentru că trebuia să știe că Yaya arunca în fiecare zi cu pietre în ocean, exact în locul ăsta. Avea dreptate, gândea Sarah. O scotea însă din sărite că Driss n-o privea. Se prefăcea, ca acum șase luni, ticălosul, ca în perioada când nimic din toată povestea asta nefericită încă nu începuse. Totuși, toți băieții se uitau la ea mereu, chiar și cei mai ciufuți; chiar după cele mai rele dintre minciunile ei, continuau să o privească. Băieții din La Notte, când descoperiseră că nu avea decât șaisprezece ani, continuaseră să se uite la ea – ba se uitau chiar mai mult. Dar Driss stătea acolo, cu carnetul lui, ca să scrie niște tâmpenii și să arunce cu nisip peste tot, făcându-se că nu-i pasă de ea. Nu era un băiat foarte frumos, în nici un caz. La drept vorbind, era chiar urât.