— Cât fac doi plus doi? Ceva din întrebare mă irită. Sunt obosit. Ațipesc la loc. După câteva minute, aud din nou: — Cât fac doi plus doi? Vocea moale, feminină, este lipsită de sentiment, iar pronunția este exact la fel ca prima dată. E un calculator. Mă sâcâie calculatorul. Acum sunt și mai iritat. — Lmnt, spun. Sunt surprins. Am vrut să zic „Lasă-mă în pace”, un răspuns perfect rezonabil, după părerea mea, dar n-am reușit să vorbesc. — Incorect, spune calculatorul. Cât fac doi plus doi? E timpul să facem un experiment. O să încerc să spun „salut”. — Slt? rostesc. Ce se-ntâmplă? Vreau să aflu, dar nu prea am cum. Nu văd. Nu aud nimic în afara calculatorului. Nici măcar nu simt. Nu, asta nu-i adevărat. Simt ceva. Stau culcat. Sunt pe ceva moale. Un pat. Cred că am ochii închiși. Asta nu-i așa de rău. Nu trebuie decât să-i deschid. Încerc, dar nu se întâmplă nimic. De ce nu pot să deschid ochii? Deschideți-vă. Știi… deschideți-vă! Deschideți-vă, naibii, odată! Ooh! De data asta am simțit un tremur. Mi s-au mișcat pleoapele. Am simțit. Deschideți-vă! Pleoapele mi se ridică, însă cu greu și niște lumini orbitoare îmi pârlesc retina. — Bmn! zic. Îmi țin ochii deschiși doar datorită voinței mele de fier. Totul în jur e alb, cu nuanțe de durere. — Mișcare oculară detectată, spune torționara mea. Cât fac doi plus doi? Albul se împuținează. Ochii mi se adaptează. Încep să zăresc umbre, dar nimic nu pare să aibă noimă încă. Ia să vedem… pot să-mi mișc mâinile? Nu. Picioarele? Nici. Dar pot să-mi mișc gura, corect? Tocmai am spus niște lucruri. Nu lucruri care să aibă sens, dar e ceva. — Pppt. — Incorect. Cât fac doi plus doi? Formele încep să capete sens. Sunt într-un pat. Cumva… oval. Luminile de deasupra mea sunt niște leduri. Din tavan, camere de luat vederi îmi pândesc fiecare mișcare. Chiar dacă e sinistru, sunt totuși mai îngrijorat din cauza brațelor robotice. Din tavan atârnă două armături din oțel șlefuit. În locul în care ar trebui să se afle mâinile, fiecare deține diferite instrumente care par îngrijorător de penetrante. Nu pot să spun că-mi place cum arată. — Ppp… aaaat… rrrru, zic. O fi destul? — Incorect. Cât fac doi plus doi? Fir-ar să fie! Îmi adun toată voința și tăria interioară. De asemenea, încep să mă panichez nițel. Bun. O să folosesc și asta. — Pppaattrru, zic în cele din urmă. — Corect. Slavă Domnului! Pot să vorbesc. Întrucâtva. Respir ușurat. Stai… tocmai mi-am controlat respirația! Respir din nou. Intenționat. Mă doare gura. Mă doare gâtul. Dar durerea e a mea. Dețin controlul. Port o mască de respirat. Mi-e strânsă pe față și e conectată la un tub care mi se duce în spatele capului. Pot să mă ridic? Nu. Dar pot să-mi mișc nițel capul. Mă uit în jos la corpul meu. Sunt despuiat și conectat la mai multe tuburi decât pot să număr. Câte unul în fiecare braț, câte unul în fiecare picior, unu în „echipamentul meu de gentleman” și două care îmi dispar sub coapsă. Presupun că unul dintre ele este înfipt în locul în care nu strălucește niciodată soarele. Asta nu-i a bună. În plus, sunt acoperit de electrozi. Autocolante cu senzori, ca pentru EKG, dar sunt peste tot. Mă rog, măcar le am pe piele, nu înfipte prin mine. — Uhhh…, șuier, apoi încerc din nou. Unde… mă… aflu? — Care este rădăcina cubică a lui opt? întreabă calculatorul. — Unde mă aflu? repet, de data asta cu mai multă ușurință. — Incorect. Care este rădăcina cubică a lui opt? Inspir adânc și vorbesc rar: — De două ori e la puterea -iπ. — Incorect. Care este rădăcina cubică a lui opt? Dar nu greșisem. Voiam doar să văd cât de deștept era calculatorul. Răspuns: nu foarte. — Doi, spun. — Corect. Aștept următoarele întrebări, dar calculatorul pare satisfăcut. Sunt obosit. Ațipesc din nou. • Mă trezesc. Cât am dormit? Pare că a trecut ceva timp, fiindcă mă simt odihnit. Deschid ochii fără niciun efort. Ăsta-i un progres. Încerc să dau din degete. Acestea se mișcă după cum doresc. În regulă. Așa mai merge. — Mișcare a mâinii detectată, spune calculatorul. Rămâneți nemișcat. — Ce? De ce…? Brațele robotice coboară spre mine. Se mișcă rapid. Până să mă dezmeticesc, mi-au scos majoritatea tuburilor din corp. N-am simțit nimic. Deși oricum parcă am pielea cumva amorțită. Au rămas doar trei tuburi: o perfuzie în braț, un tub în fund și un cateter. Ultimele două sunt genul de specialitate a casei de care aș vrea să scap, dar asta e. Ridic brațul drept și îl las să cadă înapoi pe pat. Fac la fel și cu stângul. Le simt grele ca naiba. Repet procesul de câteva ori. Am brațele musculoase. N-are sens. Presupun c-am avut vreo problemă medicală serioasă și sunt de ceva vreme în patul ăsta. Altminteri, de ce m-ar fi conectat la atâtea chestii? N-ar fi trebuit să apară atrofia musculară? Și n-ar trebui să existe doctori? Sau măcar sunetele dintr-un spital? Și ce-i cu patul ăsta? Nu-i dreptunghiular, e oval și cred că este montat pe perete, în loc de podea. — Scoate… Vocea mi se pierde. Încă sunt destul de obosit. — Scoate-mi tuburile… Calculatorul nu răspunde. Mai ridic de câteva ori brațele. Dau din degetele de la picioare. Fără îndoială, mă simt mai bine. Întind labele picioarelor înainte și înapoi. Funcționează. Ridic genunchii. Și picioarele îmi sunt tonifiate. Nu au grosimea celor de culturist, dar tot arată prea sănătoase pentru cineva aflat în pragul morții. Totuși, nu-s sigur cât de groase ar trebui să fie. Apăs palmele pe pat și împing. Torsul mi se saltă. Chiar mă ridic! Am nevoie de toată forța, dar perseverez, curajos. Patul se leagănă blând odată cu mișcarea mea. Cu siguranță, nu-i un pat normal. Pe măsură ce înalț capul, văd capetele patului eliptic, fixate de niște suporturi zdravene montate pe perete. Ca un fel de hamac rigid. Ciudat. Curând, ajung să stau pe tubul din fund. Nu-i chiar cea mai confortabilă senzație, dar când a fost vreodată confortabil un tub în fund? Acum văd mai bine lucrurile. Asta nu-i o cameră de spital obișnuită. Pereții par din plastic, iar încăperea este rotundă. Ledurile montate în tavan proiectează o lumină de un alb strălucitor. Există încă alte două paturi-hamac montate pe pereți, fiecare cu pacientul lui. Suntem aranjați într-un triunghi, iar Brațele Sâcâielii montate în tavan se află în centru. Presupun că ne îngrijesc pe toți trei. Nu văd mare lucru din compatrioții mei – sunt afundați în paturile lor, așa cum eram și eu. Nu există nicio ușă. Doar o scară pe perete care duce la… o trapă? Este rotundă și are în mijloc o roată de acționare. Mda, trebuie să fie un soi de trapă. Ca pe un submarin. Poate că noi trei avem vreo boală contagioasă. Poate că asta-i o cameră etanșă de carantină. Ici-colo pe perete există orificii mici de ventilare și simt un ușor curent de aer. Ar putea fi un mediu controlat. Las să îmi alunece un picior peste marginea patului, ceea ce îl face să se legene. Brațele robotice zoresc spre mine. Mă fac să tresar, dar se opresc din scurt și planează în apropiere. Cred că sunt gata să mă prindă dacă mă prăbușesc. — Mișcare a întregului corp detectată, spune calculatorul. Cum vă numiți? — Pff, serios? întreb. — Incorect. Încercarea numărul doi: cum vă numiți? Deschid gura să răspund: — Ăă… — Incorect. Încercarea numărul trei: cum vă numiți?