Prin acest volum de excepție, Iubiți-vă pe tunuri (1981), Adrian Păunescu umple un mare gol în poezia de azi pornită spre un discurs textualizat sau texistențializat (cu un termen impus în postmodernism), sofisticat și ludizat: lirica de dragoste. În umbra tiranică a intelectualizării, aceasta a devenit o adevărată rara avis, un bibelou de porțelan printre grămezile de jucării tehnicizate. Cauza principală este dominarea suverană a lui ratio, ce eclipsează acea emotio atât de prețuită în context romantic. Datorăm, prin urmare, lui Adrian Păunescu un act recuperator: el repune în drepturi sentimentul și, împreună cu acesta, poeticul pur de care vorbea Mikel Dufrenne. Sărbătoarea intelectului râvnită de Paul Valéry redevine, în Iubiți-vă pe tunuri, sărbătoare a trăirii afective. Atestăm și o ilustrare a unei ipostaze ce o dublează pe cea a poetului-rapsod, ce dă expresie sentimentelor pe care le are ca Om al Cetății: este ipostaza liricului cufundat în zonele cele mai sensibile, cele mai nervurate ale ființei.

Adrian Păunescu își fructifică rarisima disponibilitate de a valorifica, bineînțeles cu întregul arsenal de mijloace mitopo(i)etice, starea totală care este iubirea. Heidegger ne spune că ea marchează anume toată ființa, cu spectacolul mirific al luminărilor și ocultărilor. Versurile n-au, firește, un curs liniștit, împăcat cu sine sub semnul echilibrului, ci unul agitat, tensionat, într-un cuvânt, psihologizat. Demonia preaplinului sufletesc pune stăpânire pe ele, le schimbă mereu registrele, le imprimă o configurație sinusoidală. Un suflu larg – colocvial, dialogic, confesional – de natură unanimistă, withmaniană le asigură un caracter deschis, revărsat, de flux continuu. Într-un diapazon sentimental foarte mare, poetul notează „momente de bucurie și fericire”, „dulci și amare”, proiectează altele utopice, platonice, degustează deliciile Erosului, filosofează („sunt un filosof mohorât”), se roagă în chip liturgic, cântă, se dedă extazului, depune jurăminte („de dragoste și gelozie”), face „rezumate” de viață („într-un delir secetos”), trece în revistă reflexele („inverse”). În dependență de natura și intensitatea unor astfel de momente de trăire, de proiectare și identificare, de introvertire și extravertire, recurge la forme lirice variate: romanță, rugăciune, pastel, cântec. Oricare ar fi specia aleasă, este străbătută de cantabilitate, de o complexitate de dor (și jale), de o gamă bogată de finețuri, acuități dramatice sau chiar tragice (căci Eros și Mors își dau mâna), de momente de vârf, de hybris ale trăirii.