Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinții să nu se pomenească acasă cu vreo plângere: Tecuță a spart capul fetei mele! „Tecuță mi-a spart un geam! Tecuță a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuță mi-a omorât un porumbel cu o piatră!„ Și toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinților, care erau nevoiți să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. 

Alteori, lucrul era și mai grav; proprietarul venea și spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băiatului dumneavoastră; mi-am aprins paie-n cap cu mahalaua!” Iar părinții trebuiau să se mute, că n-aveau încotro. Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuță, care, firește, la șapte ani nu putea să fie înțeleptul Solomon. Mai erau vinovați și părinții: le intrase-n cap că Tecuță al lor are apucături militărești și-l lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-și dezmintă viitorul. 

Pentru că, vorba domnului Teacă: „Tot omul se naște cu croiala lui; eu încă de mic dădeam semne c-am să fiu senator; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunul și nu m-ai fi deșteptat când apucam să adorm!„ Așa și cu Tecuță. Toată dragostea lui de copil era să se joace de-a soldații. 

La Anul Nou, la ziua lui, la toate zilele mari nu cerea decât jucării soldățești: ‒ Tată, mie să-mi iei o pușcă! Să-mi iei un tambur-major! Cumpără-mi o cutie cu soldați... Și peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeliță: de pușcă rămânea numai țeava, tamburul ajungea fără căciulă, soldații fără nasuri. Atunci începea devastarea geamurilor vecine, tinichelele de coada lui Samurache... Cu toate astea, părinții erau încântați. Îl îmbrăcaseră pe Tecuță cu haine de căpitan și-i cumpăraseră o sabie de tinichea. Iar când îl întrebai: „Cum te cheamă?” el răspundea scurt: „Don căpitan Teacă!”