Cyclops Volumul 1 şi 2

Clipele mineralierului Cyclops erau numărate. Peste exact patruzeci şi opt de minute avea să devină groapa comună a celor trei sute nouă persoane aflate la bordul său, pasageri şi echipaj laolaltă, o tragedie cu neputinţă de închipuit nici în cele mai negre presimţiri, dezminţită de o mare cu apă lină şi un cer limpede ca de cristal. Până şi pescăruşii care-l însoţiseră în ultima săptămână ţâşneau din mare cu o leneşă indiferenţă şi-apoi se afundau, cu simţurile moleşite de vremea blândă. Briza uşoară de la sud-est abia unduia steagul american de la pupa. La ora trei şi jumătate în acea dimineaţă, cei mai mulţi dintre pasageri şi marinarii care ieşiseră din cart încă dormeau. Doar câţiva, incapabili să doarmă de căldura moleşitoare a vântului de flux, stăteau pe puntea superioară, aplecaţi peste balustradă, urmărind lunecarea lină a prorei şi înfundarea sa uşoară în hula care se rostogolea sub vas. Talazurile păreau să se mişte sub suprafaţa netedă a mării, în timp ce forţe înfricoşătoare se adunau în adâncuri. La timona vasului Cyclops, locotenentul John Church se uita distrat pe hublou.

Fusese de cart de la miezul nopţii şi altceva nu avea de făcut ca să rămână treaz. Remarcă vag înălţimea valurilor, tot mai mari, dar, atâta timp cât erau blânde şi răzleţe, nu vedea nici un motiv să reducă viteza vasului. Mângâiat de un curent prietenos, mineralierul înainta cu nouă noduri, târându-se sub propria greutate. Cu maşinăria învechită şi neglijată de multă vreme, vasul era împins doar de motorul de la babord. La scurt timp după plecarea din Rio de Janeiro, motorul de la tribord se defectase, iar mecanicul-şef spusese că reparaţiile nu puteau fi făcute decât în Baltimore. Locotenentul Church trecuse mânat de ambiţie prin toate gradele marinăreşti până să ajungă ofiţer de vas. Era un tânăr subţirel, grizonat înainte de vreme şi mai avea doar câteva luni până să împlinească treizeci de ani. Navigase deja în jurul lumii de patru ori, pe o sumedenie de tipuri de vase. Cyclops era însă cel mai bizar vas cu care avusese de-a face în cei doisprezece ani petrecuţi în marină. Aceasta era prima lui călătorie pe vasul construit în urmă cu opt ani, o călătorie nu lipsită de întâmplări stranii. De la plecarea din port, un marinar căzuse peste bord şi fusese practic sfârtecat de elicea de la babord. Apoi, s-au ciocnit de crucişătorul Raleigh şi asta a produs uşoare avarii celor două nave. În arestul de la bord se aflau cinci prizonieri.

Unul, condamnat pentru uciderea brutală a unui alt marinar, era transferat la închisoarea navală din Portsmouth, New Hampshire. La intrarea din portul Rio, a fost cât pe-aci ca vaporul să se izbească de un recif, iar când secundul l-a acuzat pe căpitan că pune în pericol vasul prin modificarea direcţiei, a fost arestat şi consemnat în cabina sa. În sfârşit, mai era şi nemulţumirea echipajului şi problema motorului de la tribord şi un căpitan care-şi bea minţile. Trecând în revistă toate aceste incidente Church avu presimţirea că ceva şi mai rău urma să se întâmple. Îngândurarea sa aproape deprimantă fu întrerupta de nişte paşi apăsaţi care se apropiau din hol. Se răsuci şi luă poziţie de drepţi la vederea căpitanului care intra în cabina timonei. Căpitanul George Worley, comandantul mineralierului era asemenea unui personaj ieşit din paginile cărţii Comoara din Insulă. Tot ce-i lipsea era peticul de pe ochi şi piciorul de lemn. Era zdravăn ca un taur, aproape că n-avea ceafă, iar capul masiv părea să-i ţâşnească direct din umeri. Mâinile îi atârnau pe lângă corp şi erau cele mai mari pe care le văzuse Church vreodată: lungi şi groase cât o enciclopedie. Veşnic certat cu regulamentul, Worley purta drept uniformă la bordul vasului său papuci de casă, pălărie tare şi izmene lungi.

Church îl văzuse pe căpitan în uniformă doar atunci când Cyclops trăgea la mal şi Worley mergea în port cu niscaiva treburi oficiale. Mormăind un salut, Worley trecu pe lângă el şi plesni barometrul cu o lovitură zdravănă. Se uită la el şi dădu din cap: – Nu-i rău deloc, spuse el cu un uşor accent german. Totul pare în regulă pentru următoarele douăzeci şi patru de ore. Cu puţin noroc, o să fie o datorie liniştită, cel puţin până ajungem la Cap Latterass. – Toate navele dau de dracu lângă Cap Hatteras, spuse Church sec. Worley intră în sala hărţilor şi privi iscoditor linia trasată care însemna cursul navei Cyclops şi poziţia sa aproximativă. – Modifică direcţia cinci grade nord, spuse el îndreptându-se spre timonă. O să ocolim Bancul Beah Ana-Marie. – Ne-am abătut deja cu douăzeci de mile la vest de cursul principal, spuse Church. – Am eu motivele mele să evit cărările bătute, i-o întoarse Worley răspicat. Church se mulţumi să-i facă un semn cârmaciului, iar Cyclops fu pus pe noua direcţie. Uşoara răsucire lovi hula de la babord, iar cursul se schimbă. Vasul prinse să înainteze anevoie. – Nu mă prea impresionează marea asta, numai că valurile au devenit ceva cam prea mari, spuse Church. – Nu-i lucru neobişnuit în apele astea, replică Worley. Ne apropiem de zona unde se întâlnesc Curentul ecuatorial de nord şi cel al Golfului. Am văzut marea netedă ca o coală de hârtie, alteori cu valuri înalte de şase metri, rostogolindu-se frumuşel şi sfărâmându-se sub chilă. Church vru să spună ceva, dar se opri, ascultând.

Un sunet de metal frecat de alt metal scrâşni şi invadă cabina. Worley se purtă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Church, însă, se îndreptă spre peretele din spate şi scrută puntea lungă a vasului. Era o navă mare pentru vremurile acelea, cu o lungime de o sută şaizeci şi doi de metri şi o traversă de douăzeci de metri. Construită la Philadelphia, în 1910, funcţionase în cadrul Serviciului naval auxiliar din Flota Atlanticului. Cele şapte cale imense puteau adăposti zece mii cinci sute de tone de cărbune, dar în călătoria asta transporta unsprezece mii de tone de mangan. Coca ei era instalată adânc în apă, la treizeci de centimetri sub linia de plutire. Pe cât putea să-şi dea seama Church, vasul era periculos de supraîncărcat.