În primele șase zile din viața lui, William Waters nu a fost un copil singur la părinți. Avea o soră de trei ani, o copilă roșcovană, pe nume Caroline. Existau niște filmări de familie cu Caroline, fără sonor, în care tatăl lui William părea că râde, o priveliște pe care William nu a mai văzut-o niciodată. Fața tatălui său părea senină, iar micuța roșcovană, care într-unul dintre filme își trăsese rochia peste față și alerga în cercuri chicotind, se pare că era motivul seninătății sale. 

Imediat după nașterea lui William, în timp ce el și mama lui se aflau încă în spital, Caroline a făcut febră și tuse. Când au venit acasă, fetița părea să se redreseze, dar tusea era încă urâtă, iar când părinții ei au intrat într-o dimineață în camera ei să o ia, au găsit-o moartă în pătuț. Părinții lui William nu au menționat-o niciodată pe Caroline în timpul copilăriei lui William. Pe măsuța laterală din living era o fotografie cu ea, la care William se ducea din când în când pentru a se convinge că, întradevăr, a avut o soră. Familia s-a mutat într-o casă cu șindrilă de un albastru marin, situată în cealaltă parte a localității Newton  – o suburbie a Bostonului  –, iar în acea casă, William a fost unicul copil. Tatăl lui era contabil și lucra multe ore, în centru. După moartea copilei sale, chipul bărbatului nu s-a mai înseninat niciodată. Mama lui William fuma și bea burbon în salon, uneori singură, alteori cu vreo vecină. Avea o colecție de șorțuri cu volănașe pe care le purta în timp ce pregătea mesele și se agita de fiecare dată când unul se păta sau se șifona. 

– Poate că n-ar trebui să porți șorț în timp ce gătești, a spus William odată, când mama lui era roșie la față și în pragul lacrimilor, din cauza unei pete întunecate de sos de pe țesătură. În loc de șorț, ai putea să-ți pui un prosop de vase la brâu, așa cum face doamna Kornet. Mama lui s-a uitat la el de parcă ar fi vorbit în greacă. 

– Doamna Kornet, care locuiește alături? Prosopul ei de vase? a insistat William. De la vârsta de cinci ani, William a început să meargă în majoritatea după-amiezilor în parcul din apropiere, cu o minge de baschet, pentru că baschetul, spre deosebire de baseball sau fotbal, era un joc pe care îl putea juca și singur. Exista un teren în aer liber, lăsat în paragină, care avea de obicei un coș liber, la care el trăgea ore întregi, prefăcându-se că este un jucător de la Celtics. Bill Russell era favoritul lui, dar pentru a fi Russell aveai nevoie de altcineva pe care să-l blochezi sau de care să te aperi. Sam Jones era cel mai bun aruncător, așa că William era, de obicei, Jones. Încerca să imite stilul lui desăvârșit de aruncare la coș, pre făcându-se că arborii care înconjurau terenul sunt fani care aplaudă. Într-o după-amiază, pe când avea zece ani, a ajuns pe teren și l-a găsit ocupat. Niște băieți – vreo șase, cam de o seamă cu el – se fugăreau unul pe altul cu o minge, între cele două panouri. William a început să se îndepărteze, dar unul dintre băieți a strigat: 

– Hei, vrei să te joci? Apoi, fără să aștepte ca William să răspundă: Ești în echipa albastră. În câteva secunde, William a fost introdus în joc, cu inima bubuindu-i în piept. Un copil i-a pasat mingea, iar el i-a dat-o înapoi, de teamă să nu arunce și să rateze și să i se spună că e un jucător groaznic. Câteva minute mai târziu, jocul s-a încheiat brusc pentru că cineva trebuia să ajungă acasă, iar băieții s-au revărsat de pe teren în diferite direcții. William a plecat și el spre casă, cu inima încă bubuindu-i în piept. După aceea, băieții erau câteodată pe teren când William apărea cu mingea. Nu exista un program previzibil pentru aparițiile lor, dar îi făceau mereu semn să intre-n joc, de parcă ar fi fost unul dintre ei. Acest lucru nu înceta să-l uimească pe William. 

Copiii și adulții priveau mereu pe lângă el, de parcă ar fi fost invizibil. Părinții lui nu-l priveau deloc. William acceptase toate acestea și le luase ca pe ceva de la sine înțeles; la urma urmei, era plictisitor și neînsemnat. Caracteristica lui principală era paloarea: avea părul de culoarea nisipului, ochii de un albastrudeschis și pielea foarte albă, tipică oamenilor de origine engleză și irlandeză. Pe dinăuntru, William știa că era la fel de neinteresant și de inexpresiv ca înfățișarea lui. Nu vorbea niciodată la școală și nimeni nu se juca cu el. Dar băieții de pe terenul de baschet i-au oferit lui William șansa de a lua parte pentru prima dată la ceva, fără a fi nevoit să vorbească.